Contract vs Calmant

Am fost trezită brusc din somn de o brutală migrenă. De la ora 7 până pe la 9, am şchiopătat prin cameră, ingurgitând o serie de calmante -evident, pe stomacul gol. În toiul activităţii de mutare a pernei dintr-o partea într-alta -când sub cap, când deasupra, când pe-o ureche-, doar-doar se va mai potoli durerea, primesc mult aşteptatul telefon de la domnul cu care trebuia să închei un contract (pentru prestarea activităţii de service în perioada de postgaranţie a termocentralei): Bună dimineaţa. Doamna Andreea? Andreea da, doamnă încă nu. Nici că ar fi putut să găsească un moment mai puţin prielnic!

Stabilim întâlnirea la 1:15, în faţa blocului unde sălăşluieşte termocentrala mai sus menţionată. Locuind în chirie şi nu în propriul meu apartament -fapt ce are o explicaţie extrem de simplă, dar irelevantă pentru relatarea de faţă -trebuia să-mi deplasez migrena în cealaltă parte a Mănăşturului. Ajung cu o punctualitate tipic englezească la locul stabilit şi aştept răbdătoare sosirea individului, abia respirând din cauza durerii deja insuportabile. Pentru a nu întârzia la întâlnire, neglijasem să-mi fac proviziile de algocalmin de la farmacia de lângă mine. Deh, nu o să mor până termin de semnat un contract!

După vreun sfert de oră, în momentul în care deja începeam să-mi pierd răbdarea şi migrena ajunsese la apogeu, apare şi individul nostru, cu un zâmbet larg şi cu inconfundabilul: Doamna Andreea?

Domnişoară încă, accentuez eu acră, strângându-mi cu ambele maini capul ce dădea semne că va exploda în curând. Când să pornim înspre scara blocului, domnul Marţis -Zâmbăreţul- mă roagă să am răbdare până apare şi colegu' care întârzie niţel, dar tre' să ajungă şi el cât de repede.
Dacă avusesem o simplă migrenă până în acel moment, la auzul cuvintelor Zâmbăreţului m-a cuprins şi o stare de panică: Am să mor în chinuri groaznice, înainte să ajung la prima farmacie!
Trec alte 10 minute de aşteptări, în care tipul de lângă mine se interesează de viaţa de student, iar eu socoteam de zor, în gând, care e cel mai scurt traseu până la farmacie. Într-un glorios final, apare şi Colegu'. Grăbită să terminăm cât de curând treaba, îi introduc în apartamentul locuit de chiriaşi, toţi studenţi. Dezordine ca la ea acasa (-1 pct pentru chiriaşii mei); nenumărate sticle de bere aliniate pe podeaua din bucătărie, ca la paradă (+1 pct pentru chiriaşii mei -măcar să crape de poftă cei doi tinerei, dacă tot m-au făcut să aştept după ei o eternitate).

Zâmbăreţul îşi scoate obiectele muncii -şurubelniţa şi o periuţă de dinţi (!!)- şi începe să vandalizeze nevinovata termocentrală, iar Colegu' e însărcinat cu întocmirea hârţogăriilor. După ce îmi scrie greşit numele (iar eu îl corectez politicoasă: Cu un singur R!), începe o adevărată buchisire a buletinului meu de identitate. Se pare că omul nu mai văzuse în viaţa lui o persoană cu buletin eliberat de poliţia din Satu Mare şi (blasfemie!) cu certificat de naştere eliberat de Iaşi. A trebuit să stau să îi explic 5 minute cum vine asta, pentru că nu ştia cum să îşi completeze propriile formulare. Abia când am ajuns acasă şi mi-am aruncat privirea mai atent peste copiile documentelor, am observat că tot nelămurit a rămas săracul. Iată rodul muncii sale:

[..]domiciliat în Cluj str[..]posesor BI seria[..]nr[..]eliberat la data de Pol Iaşi

(Trebuia o simplă dată acolo, domnule Colegu', nu o adevărată filosofie despre locaţiile în care mi-am petrecut copilăria.)

Urmează alte câteva minute, în care cei doi îmi aduc la cunoştinţă faptul că nu arăt bine în poza din buletin deoarece acolo nu zâmbesc (...şi eu care eram convinsă că-mi răsfoiesc buletinul doar pentru a se asigura că într-adevăr există persoane cu domiciliul într-un alt oraş decât cel natal, sau în alte scopuri la fel de educative pentru dumnealor).

Eram toată un zâmbet când au plecat, în sfârşit, căci puteam să purced în căutarea Sfântului Graal -algocalminul aducător de fericire. Cu un exacerbat entuziasm, am luat-o uşor înspre casă, mi-am cumpărat Fornetti -mi s-a făcut rău până acasă de la ele-, iaurt şi suc. Ştiam că uitasem ceva...esenţial. Doar după ce m-am instalat în faţa PC-ului de acasă s-a dezlegat misterul: Am uitat să trec pe la farmacie!!.. Offf, şi încă mă doare capul!

Comunicare

Citeam ieri dezvăluirile şi sfaturile pe care ni le oferă un participant la Olimpiadele Comunicării (echipa Imagine), Horia. Unul dintre punctele atinse, care mi-a stârnit interesul, a fost urmatorul:
„Lipsa de comunicare” este motivul cel mai banal, motivul universal invocat de noi atunci cand avem probleme[...] de cand cu blogurile si in general cu iT, comunicam prea mult. Societatea noastra sufera de sindromul comunicarii. Intreaga nostra natiune pare sa fi indragit conceptul de comunicare. Totusi adesea, poti consideraca ai mult noroc atunci cand comunicarea nu are loc.
Eu aş privi acest fapt dintr-un unghi oareşicum diferit. Aş aşeza actul comunicării pe un cu totul alt palier. Cum aşa? Ei bine, adevărata problemă cu care ne confruntăm, de câteva decenii, este superficialitatea în relaţiile interumane.
Datorită diversificării surselor de amuzament şi apariţiei unei mari varietăţi de noi activităţi, indivizii ajung să-şi dezvolte abilităţi diferite, să îmbrăţişeze concepte de viaţă totalmente opuse şi experimentează trăiri din cele mai diverse. Din acest motiv, acel prim -şi, teoretic, banal- contact cu necunoscutul aşezat pe scaunul de alături în compartimentul trenului, este atât de dificil de realizat. Nu mai există acele 5 teme universale care, odată abordate, să asigure accesul sigur înspre închegarea unei prietenii cu persoana de alături.

Perioada în care construirea de noi amiciţii e mult facilitată, este copilăria. Un munte de naivitate, lipsa de griji, absenţa suspiciunilor şi temerii de a fi respins vin în ajutorarea noastră. Însă, odată cu trecerea timpului, procesul devine mult mai greu, pentru că noi înşine construim o fortăreaţă greu de trecut pentru cei aflaţi în exterior şi, la rândul nostru, ne aşteptăm să dăm de acelaşi zid neprimitor în momentul în care avem tendinţa să ne apropiem de o altă fiinţă umană. De cele mai multe ori, din acest motiv, renunţăm chiar să o facem. Nu vi s-a întâmplat niciodată să observaţi în autobuz o persoană cu un zâmbet fermecător, cu acea carismă aparte care vă invită să interacţionaţi cu ea? Şi cu toate acestea, inhibaţi fiind, nu facem acel prim pas pentru a ne apropia şi a verifica veridicitatea instinctelor noastre. Datorită laşităţii, a instinctului de autoapărare şi a jenei (în situaţia în care nu ar decurge totul după cum ne-am dorit).

Comunicarea este doar arma cu care încercăm să combatem teama de singurătate şi izolarea anormală în care ne-am afundat. Dacă aceasta se realizează excesiv, în ultima perioadă, prin intermediul PC-ului, al internetului -sau chiar al unui simplu blog-, însă ea vine să ridice o serie de bariere aşezate între exponenţii societăţii, înseamnă că îşi face datoria şi este binevenită. Este dovada faptului că dorim şi încercăm din răsputeri să trecem peste anumite limitări şi bariere aşezate involuntar între noi. Este un pas înainte, înspre vindecare. Să sperăm că, într-un timp relativ scurt, vom învăţa să emitem opinii şi doleanţe, fără un efort colosal, chiar puşi faţă în faţă cu interlocutorul.

Aparent, azi a ieşit la suprafaţă latura mea optimistă şi încrezătoare în viitorul şi evoluţia umanităţii. Poate ar trebui să dorm ceva mai mult.

Dune

Cartea care mi-a marcat perioada preadolescentină a fost, fără doar şi poate, Dune (F.Herbert). Deşi nu sunt o cititoare înrăită de SF-uri, am găsit în această lucrare o sursă nesfârşită de inspiraţie.
Datorită vârstei fragede în care mi-a căzut în mână, am trăit intens fiecare filă a acesteia, îndrăgostindu-mă pe rând de miticul Paul Atreides, mai apoi de Duncan Idaho. Am încercat să împrumut calităţile personajului feminin central, Chani; am pus în practică sfaturile din litania împotriva fricii -activitate uneori încununată cu succes... O perioadă îndelungată am utilizat, în cele mai diverse situaţii, o serie de termeni precum: distrai, licuriglob, sietch, melanj, înspre nedumerirea interlocutorilor şi, totodată, spre amuzamentul meu.
Cartea a născut în mine o serie de întrebari şi mi-a oferit, prin anumite pasaje, o altă viziune asupra lumii. Chiar şi după ataţia ani de la contactul cu această odisee herbertiană, resimt influenţa pe care a avut-o asupra mea.

Ei bine, am găsit recent un test nostim (a se observa mai jos rezultatul). Spre dezamăgirea mea, nu a ieşit tocmai ceea ce mi-aş fi dorit: aparent, nu Chani este personajul cu care mă identific, ci, mai degrabă, mama lui Paul.

You scored as Lady Jessica. You are the Lady Jessica. You can adapt to what life throws at you, and you are willing to break all the rules for the ones that you love. Leto Atreides II 67% Lady Jessica 67% Alia Atreides 58% Ghanima Atreides 58% Irulan 58% Duncan Idaho 58% Paul Atreides 50% Prince Farad?n 50% Baron Harkonnen 33% Chani 33% created with QuizFarm.com

Testul (Which Dune character are you?) îl găsiţi aici.

Din nou, concert

Clujul a declarat perioada 8 mai-6 iunie ca fiind luna studentului. E cea de-a 4-a ediţie (şi doar cea de-a doua la care am fost şi eu prezentă). Punctul culminant si mult aşteptat este, în fiecare an, concertul în aer liber. Sunt invitate trupe româneşti cu renume... pentru că merităm, după cum spunea o veche reclamă.
Bere Gratis şi Iris au vizitat Clujul cu această ocazie. Evident, s-a cântat live. Mihai, solistul formaţiei Bere Gratis, a încântat gloata de studenţi cu o voce de excepţie; Iris a făcut deja tradiţinoalul bis. Nimic ieşit din comun. Pur şi simplu un concert reuşit... un concert la care nu apărea de după fiecare tufiş câte un sectant dubios, dornic să te convertească la propria sa religie. Repertoriul celor de la Bere Gratis a inclus şi piesa Ce mişto, a cărei versuri nostime îţi rămân întipărite în minte chiar şi după ani buni în care a sărit din topul Atomic-ului.

Mi-am amintit în seara asta de chitara ce-mi zace în dulap, complet dezacordată. Nu am trecut niciodată de zdrăngănitul primelor note din Nothing else matters-ul celor de la Metallica. Da, se cheamă lipsă acută de talent.


¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤


Aparent, securitatea persoanei mele nu se află în top10-ul lunii mai. Şi asta pentru că, din nou, am reuşit să-mi găsesc un excelent mod de a-mi primejdui viaţa. Cu câteva zile în urmă, mi-am achiziţionat o pereche de role. Concluzia: în mai puţin de două săptămâni, există o posibilitate copleşitor de mare să ajung în spital. Cât pe ce să intru deja, frontal, într-o nevinovată maşină.

Hai, că ne calcă!

Joi seara, pe la 10, dau sfoară-n ţară în speranţa că un bun samaritean îmi va împrumuta o lanternă. Evident, sunt nevoită să răspund zecilor de întrebări ce se vroiau a fi nostime, pentru ca, pe urmă, să mi se aducă scurt la cunoştinţă: Îmi pare rău, nu am lanternă. Nu, nu aveam de gând să dezgrop cadavre în cimitir şi nici să prestez magie neagră lângă un pârâu (pentru aşa ceva, mă mulţumesc cu lumina palidă a lunii). Şi totuşi, ce vroiam să fac cu lanterna? Să-mi luminez calea prin... pădure. Pentru ce o expediţie în pădure, la ora aceea? Uite-aşa, pentru că e mai palpitant. De fapt, răspunsul sincer ar fi: îmi propusesem să o fac mai din timp (pe lumina zilei), dar maşina trebuia reparată, iar activitatea s-a încheiat la o oră destul de târzie.
În cele din urmă, cu eforturi herculeene, reuşesc să fac rost de o lanternă şi, voioşi nevoie mare, pornim înspre pădurea Sf. Ion, aflată chiar la periferia Clujului. Săraca maşinuţă a avut de trecut peste "groape" şi "dâmbe" (vorba lu' Mişu) de ni s-a făcut şi nouă milă de ea.. Oricât de absurd ar părea, nu eram singurii nebuni ieşiţi la bântuit de păduri la acea oră. Am trecut pe lângă destule maşini parcate în apropierea şoselei şi am observat şi un mic foc de tabără plantat la vreun km de pădure.
Ajunşi la faţa locului, abandonăm maşina lângă şosea şi începem să urcăm printre tufişuri şi copaci, la palida lumină a lanternei de împrumut. Era frumos, mirosea a iarbă; din depărtare se auzea muzica din maşinile celor veniţi cu corturile. Am decis să luăm cale-ntoarsă abia în momentul în care terenul devenise prea abrupt pentru a permite un urcuş facil.
Îmi dorisem puţină descărcare a adrenalinei şi chiar am avut parte de aşa ceva: Şoseaua lângă care parcasem maşina era una nu foarte intens circulată. Mai ales la acea oră din noapte. Şi, ce idee genială se naşte în mine? Dacă aţi văzut filmul The Notebook, vă amintiţi cu siguranţă de cei doi îndrăgostiţi care se întind pe spate în mijlocul străzii şi privesc înspre stele, într-o completă uitare de sine. Din secunda în care am văzut acea scenă, am ştiut că trebuie s-o trăiesc şi eu. Exces de nebunie, dorinţă de depăşire a propriilor limite, nu ştiu exact ce-a fost. Cert este că am ştiut că a sosit momentul oportun!
Îmi iau inima-n dinţi şi mă întind pe spate, exact pe mijlocul străzii. După câteva secunde de nedumerire, Mihai se întinde, la fel de nesigur, lângă mine, pe şosea (note to myself: nebunia e molipsitoare). Se vedeau atât de frumos stelele pe cerul gri... însă nu am reuşit toată noaptea să cădem de acord care din ele este Steaua Polară. În momentul în care auzeam cum se apropia vreo maşină, sau vedeam o lumină în depărtare, ne ridicam şi fugeam. Apoi, după ce pericolul trecea, ne reluam locul. Deveneam din ce în ce mai curajoşi, însă. Stăteam tot mai mult timp aşa întinşi, chiar şi după ce apăreau farurile care anunţau apropierea unei maşini. Mă întreb şi acum câte înjurături am primit în seara aceea de la nefericiţii şoferi. Nu a oprit, însă, nici unul din ei să ne ureze ceva din inimă..poate era prea beznă să ne vadă... sau poate că nimeni nu are curajul să oprească în toiul nopţii la marginea pădurii.

Am făcut-o şi pe asta! Am adăugat un nou element în cutiuţa cu nebunii. Trăisem un sentiment de nemărginită împlinire în acea seară de joi, ştiind că, pentru un sfert de oră, mi-am înghiţit teama şi mi-am îndeplinit visul.
Oare ce mai urmează?

Înapoi la coadă

M-am trezit dimineaţa în jurul orei 7, cu o nemărginită senzaţie de...lene. Cu toate acestea, m-am târât până în celălalt capăt al oraşului, pentru un laborator de LISP (Lost In Stupid Paranthesis, pentru cunoscători), un limbaj de programare care nu îmi este deloc pe plac. Din fericire, nota maximă obţinută acum 2 săptămâni la examenul practic, m-a determinat să pierd cu graţie timpul (2 ore), aruncând ochii peste diverse pagini de net, fără nici cea mai mică urmă de remuşcare.
Trecuse ceva timp de când mi-am depus actele pentru Studcard, astfel că, înarmată cu răbdare, am purces înspre sediul de unde, printr-un divin miracol, aş fi putut să-mi ridic chiar azi cardul. Coada era considerabilă în momentul în care am ajuns la faţa locului, însă am descoperit repede un cunoscut pe la mijlocul rândului... Evident, m-am alipit şi eu grupului lor. (Da, nesimţire curată! Nu faceţi ca mine).

Mai împrăştiată din fire, la un moment dat, mă trezesc ţinând în mâini un buletin, contractul de studiu pentru anul viitor şi alte hârţogării. Îl întorc pe amicul meu, să-i utilizez spatele pentru a completa foile şi rog domnişoara din stânga să se ţină de alte nimicuri ce le aveam asupra mea. Făceam o adevărată acrobaţie (asta, evident, în mijlocul îmbulzelii), în momentul în care un necunoscut îmi întinde cavalereşte mapa sa, pentru a completa formularele pe suprafaţa acesteia. Bineînţeles, la cât de căscată eram, nu mai reţin dacă am apucat să mulţumesc cuiva din jur pentru ajutorarea "împrăştiatei", dar o fac pe această cale.

Toate acestea pentru ca, după ce termin eu de scris, să observ la mai puţin de 2 metri în dreapta, o masă liberă cu scaunele aferente, poziţionată strategic în scopul de a fi utilizată în asemenea împrejurări. Deh, asta este...

După 10 minute, ajunge şi la noi, de undeva din faţă, un zvon cum că au fost afişate nişte liste demne de a-ţi arunca privirea peste ele. Mă deplasez înspre locul indicat şi.. peste ce mi se preling ochii? Două liste alăturate, purtând mândre următoarele titluri: Carduri fără pin, respectiv Pinuri fără card. Creierul meu odihnit a atribuit în câteva milisecunde o interpretare cel puţin haioasă textului, fiindu-mi necesare minute bune până să îmi potolesc râsul. În cele din urmă (cu ochii încă înlăcrimaţi din cauza râsului sănătos), îl întreb pe nenea care stătea postat lângă birou: Fiind între persoanele cu card, dar fără PIN, am venit degeaba, nu? Evident, raspuns afirmativ: Da. Veniti, vă rog, miercuri.

Am zâmbit tot drumul înspre casă, amintindu-mi de cele două titluri geniale (dacă doar în urechile mele sună atât de ilar, cu siguranţă de vină e oboseala acumulată în ultimele zile). Abia după un timp mi-am dat seama că puteam să ies din impas cu doar un strop de imaginaţie: Mie daţi-mi numai cardul şi păstraţi dumneavoastră PIN-ul! De ce? Pentru că aveam de gând să utilizez cardul doar în scopul achiziţionării abonamentului gratuit la RATUC, iar pentru asta nu am nevoie de nici un PIN.

Perspectivă cromatică

În cele din urmă, metamorfoza s-a produs. Imaginea reflectată în oglindă îmi dezvăluie o roşcată fericită, ce şi-a satisfăcut un nou moft: o podoabă capilară de un roşu turbat.

Bănuiesc că fiecare femeie simte, în anumite perioade, nevoia acută a unei mici transformări. Iar dacă aceasta presupune schimbarea culorii părului, sau înnoirea garderobei, de ce nu? E mereu binevenită o reîmprospătare a propriei imagini. În special, dacă aceasta va genera o bună dispozitie şi amplificarea încrederii în forţele proprii.

Azi, în drum spre facultate -da, mai trebuie să fac şi act de prezenţă la unele cursuri- am remarcat priviri curioase aţintite asupra mea, sau, mai degrabă, asupra culorii ieşite din comun a părului meu. Se pare că am ieşit puţin din conul de umbră. Nu sunt genul de om căruia îi place ca privirile indiscrete ale trecătorilor să stăruie asupra sa preţ de mai multe secunde, dar mi-am asumat voluntar acest nou stil şi am de gând să-l port cu... capul sus şi părul roşcat.

Seara am decis să-mi duc noua coafură la plimbărică, şi, într-un final, la cinema. Am vizionat în compania lui Cosmin (şi a părului roşu-turbat), un film cu Tom Cruise. Obişnuitul film de acţiune ce înglobează conspiraţii murdare, agenţi sub acoperire, un supererou înarmat până-n dinţi care lichidează tot ce mişcă şi salvează viaţa partenerei, cu care, probabil, va trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Umorul morbid al lui Cosmin a generat următorul dialog -purtat evident în surdină, pentru a nu deranja vecinii aşezaţi pe scaunele din apropiere:
El: Pariu pe 5 mii că fata moare!

Eu: Nu are voie să moară...

(peste câteva minute)

El: Pe 10 mii că a murit!

Eu: Nuuu.. (cu o voce sugrumată, căci trăiam intens momentul)

Şi, ca orice film de acest gen, a respectat întocmai tiparul, oferindu-mi şansa de a câştiga toate pariurile. Doar mizasem la sigur: supravieţuirea personajelor principale! Nu sunt adepta riscurilor inutile.

Cred că e timpul să duc roşeaţa de păr la culcare. Ceasul monitorului mă anunţă că s-a facut destul de târziu.

Un altfel de concert

Treceam azi, pe la 6, pe lângă Piaţa M. Viteazul şi am observat o scenă amplasată chiar în faţa statuii. Tobe, chitări, instalaţii de sonorizare. Clar, se pune de-un concert, îmi zic. Nu am reuşit să aflu până la 7:30 ce urma să se întâmple acolo; fiind atât de puţin mediatizat evenimentul, îmi imaginam că vor apărea nişte formaţii necunoscute, dar cu înfocată dorinţă de afirmare. Neavând altceva mai interesant de făcut, mi-am propus să văd despre ce e vorba. Îmi era dor de un concert în aer liber!

Nu prea s-au anunţat doritori, astfel încât am plecat singurică.. Ba nu!, eram în plăcuta companie a unei Cola de jumate şi a unui Pall Mall Ultra Lights (publicitate mascată!! -ar trebui să mi se ofere reducere la produsele astea, de-acum încolo). În momentul în care am ajuns la faţa locului, am observat că se strânseseră vreo 50 de oameni, poate chiar mai mulţi. În câteva secunde, mi s-a relevat şi natura evenimentului aflat în derulare. Era un miniconcert al unei secte religioase.

Câţiva tinerei cântau melodii despre credinţă, Iisus, Dumnezeu... Nefiind o persoană extrem de religioasă, am fost oarecum dezamăgită. Dar aveau o voce plăcuta soliştii, deci am rămas pe poziţii. Mulţi purtau tricouri albe cu inscripţia: "Cu Dumnezeu totul este posibil"; aşa o fi. Unii dintre cei prezenţi intraseră parcă în transă, dansau cu braţele ridicate înspre cer, păreau fericiţi şi, per total, se crease o atmosferă destul de plăcută. Elementul straniu era un domn îmbrăcat la costum, ce se cocoţase pe scenă alături de cântăreţi, aparent -sper- puţin pilit, care stropea cu apă minerală dintr-un flaconaş pe cei aflaţi foarte aproape de scenă. Nu am înţeles ce simboliza gestul respectiv, mă îndoiesc că ar fi fost apă sfinţită...dar, cine ştie?

Într-un sfert de oră, concertul se terminase. Stăteam încă pe bancă în momentul în care a venit înspre mine o blondă drăguţă, Andrada, care m-a abordat şi mi-a explicat cam despre ce fusese vorba. Aparent, erau un grup -mă rog, o sectă- care realizează diverse întruniri săptămânale unde se discută despre Dumnezeu, se cântă, se spun rugăciuni şi, ocazional, când bugetul le permite, au loc şi asemenea manifestări în aer liber. Prezentarea domnişoarei a avut parte de destul feed-back, însă nu a reuşit să mă convingă de adevărul poveştilor despre tămăduirile miraculoase ale Domnului, nici nu am primit o explicaţie plauzibilă a motivului pentru care fumatul ar fi un păcat... M-am abţinut însă eroic să aprind ţigara în prezenţa ei!

Concluzia pe care am tras-o în seara aceasta e că, dacă şi în biserici s-ar derula totul după nişte reguli mai puţin stricte, dacă ar cânta şi încânta cineva mulţimea adunată şi toţi ar avea posibilitatea de a se manifesta mai liber (să îngenuncheze, să danseze, să se roage, să râdă, să glumească, sa fie fericiţi sau trişti, după cum le pofteşte inima)..probabil aş mai intra şi eu din când în când într-o Casă a Domnului.

Transformări

1. Transformări ce au avut loc:

¤ M-am tuns. Drept urmare, îmi plimb toată ziua degetele prin păr, aranjându-mi şuviţele rebele.

¤ Un prieten refuză să mai comunice cu mine, deşi nu avusese loc o ceartă între noi, în prealabil.

¤ Un alt prieten a decis că e momentul eradicării unor bariere şi iniţierii unei conversaţii mai intense, utilizând noi mijloace de comunicare, străine schimbului de idei pe care-l avusesem până nu demult.

¤ A venit vacanţa. A trecut vacanţa. Au reînceput cursurile.

¤ Cantitatea de haine pe care o purtam a scăzut direct invers proporţional cu temperatura, aflată într-o continuă ascensiune. În sfârşit, pot să mă ascund în voie după ochelarii de soare maronii.

¤ Am realizat că majoritatea bărbaţilor sunt nişte copii. Şi trebuie trataţi ca atare.

2. Transformări ce vor avea (sau ar trebui sa aibă) loc:

¤ Cu paşi iuţi, se apropie şi sesiunea de vară. Ar trebui să mai deschid şi câte o carte din când în când, în toiul plictisului cotidian.

¤ Mă voi vopsi. Roşcată! Doar câteva şuviţe poziţionate strategic! (ideea genială a luat naştere ieri seara şi va deceda, probabil la fel de curând, înainte să mă decid asupra nuanţei pe care mi-o doresc...sau, cine ştie?!)

¤ Nu am apucat niciodată să citesc Biblia. Vreau ca cel târziu în timpul vacanţei de vară să pot să dovedesc falsitatea enunţului anterior. Ca urmare, ar trebui să fiu capabilă de a emite o serie de argumente şi a susţine, la un nivel înalt, o conversaţie cu tematică religioasă.

¤ Va trebui să mă obişnuiesc cu gândul că majoritatea bărbaţilor sunt nişte copii, având comportamentul caracteristic al piciului ce n-a depăşit încă vârsta de 9 anişori.