Hai, că ne calcă!

Joi seara, pe la 10, dau sfoară-n ţară în speranţa că un bun samaritean îmi va împrumuta o lanternă. Evident, sunt nevoită să răspund zecilor de întrebări ce se vroiau a fi nostime, pentru ca, pe urmă, să mi se aducă scurt la cunoştinţă: Îmi pare rău, nu am lanternă. Nu, nu aveam de gând să dezgrop cadavre în cimitir şi nici să prestez magie neagră lângă un pârâu (pentru aşa ceva, mă mulţumesc cu lumina palidă a lunii). Şi totuşi, ce vroiam să fac cu lanterna? Să-mi luminez calea prin... pădure. Pentru ce o expediţie în pădure, la ora aceea? Uite-aşa, pentru că e mai palpitant. De fapt, răspunsul sincer ar fi: îmi propusesem să o fac mai din timp (pe lumina zilei), dar maşina trebuia reparată, iar activitatea s-a încheiat la o oră destul de târzie.
În cele din urmă, cu eforturi herculeene, reuşesc să fac rost de o lanternă şi, voioşi nevoie mare, pornim înspre pădurea Sf. Ion, aflată chiar la periferia Clujului. Săraca maşinuţă a avut de trecut peste "groape" şi "dâmbe" (vorba lu' Mişu) de ni s-a făcut şi nouă milă de ea.. Oricât de absurd ar părea, nu eram singurii nebuni ieşiţi la bântuit de păduri la acea oră. Am trecut pe lângă destule maşini parcate în apropierea şoselei şi am observat şi un mic foc de tabără plantat la vreun km de pădure.
Ajunşi la faţa locului, abandonăm maşina lângă şosea şi începem să urcăm printre tufişuri şi copaci, la palida lumină a lanternei de împrumut. Era frumos, mirosea a iarbă; din depărtare se auzea muzica din maşinile celor veniţi cu corturile. Am decis să luăm cale-ntoarsă abia în momentul în care terenul devenise prea abrupt pentru a permite un urcuş facil.
Îmi dorisem puţină descărcare a adrenalinei şi chiar am avut parte de aşa ceva: Şoseaua lângă care parcasem maşina era una nu foarte intens circulată. Mai ales la acea oră din noapte. Şi, ce idee genială se naşte în mine? Dacă aţi văzut filmul The Notebook, vă amintiţi cu siguranţă de cei doi îndrăgostiţi care se întind pe spate în mijlocul străzii şi privesc înspre stele, într-o completă uitare de sine. Din secunda în care am văzut acea scenă, am ştiut că trebuie s-o trăiesc şi eu. Exces de nebunie, dorinţă de depăşire a propriilor limite, nu ştiu exact ce-a fost. Cert este că am ştiut că a sosit momentul oportun!
Îmi iau inima-n dinţi şi mă întind pe spate, exact pe mijlocul străzii. După câteva secunde de nedumerire, Mihai se întinde, la fel de nesigur, lângă mine, pe şosea (note to myself: nebunia e molipsitoare). Se vedeau atât de frumos stelele pe cerul gri... însă nu am reuşit toată noaptea să cădem de acord care din ele este Steaua Polară. În momentul în care auzeam cum se apropia vreo maşină, sau vedeam o lumină în depărtare, ne ridicam şi fugeam. Apoi, după ce pericolul trecea, ne reluam locul. Deveneam din ce în ce mai curajoşi, însă. Stăteam tot mai mult timp aşa întinşi, chiar şi după ce apăreau farurile care anunţau apropierea unei maşini. Mă întreb şi acum câte înjurături am primit în seara aceea de la nefericiţii şoferi. Nu a oprit, însă, nici unul din ei să ne ureze ceva din inimă..poate era prea beznă să ne vadă... sau poate că nimeni nu are curajul să oprească în toiul nopţii la marginea pădurii.

Am făcut-o şi pe asta! Am adăugat un nou element în cutiuţa cu nebunii. Trăisem un sentiment de nemărginită împlinire în acea seară de joi, ştiind că, pentru un sfert de oră, mi-am înghiţit teama şi mi-am îndeplinit visul.
Oare ce mai urmează?