Acasă

Mai mult ca niciodată, sentimentul neapartenenţei la acel unic loc numit acasă se adânceşte în mine. Un acasă care ar trebui să trezească în lăuntrul meu un dor fierbinte, un refugiu echivalent spaţiului în care să găsesc mereu pacea interioară şi... absolut nimic nou sau tulburător, nimic neexplorat...un loc în care să mă redescopăr în permanenţă după o rătăcire în Exterior, un teritoriu în care să pot mereu să mă adăpostesc de furtunile ce au venit să-mi devasteze viaţa....

¤¤¤¤¤¤

Am părăsit abia sâmbătă Clujul şi deja a început să mi se acrească de orăşelul ăsta nenorocit.. Satu Mare. E o parte a ţării în care mi-am trăit o bună parte din viaţă, am terminat un liceu şi unde am îngropat cu greu nişte amintitri ce vin şi acum să mă bântuie în momentele de slăbiciune. Nu există absolut nici un lucru care să mă lege de acest oraş, în afara parinţilor mei. Nici un locşor cu o anumită semnificaţie mai profundă, nici o amintire extrem de plăcută (care se vrea a fi rememorată)... nimic. A rămas doar "oraşul alor mei".

Şi, realizând acest lucru, am ajuns la concluzia că am nevoie, cât de repede, de un loc numit acasă. Mă simt relativ bine în orăşelul de adopţie -Cluj- iar momentele în care sunt nevoită să-l părăsesc pentru o scurtă perioadă, chiar le resimt ca pe o uşoară formă de exil... însă acasă este încă un termen mult prea puternic pentru a i-l putea atribui.

Mă întreb în ce parte a ţării sau a lumii mă va găsi anul 2015. Poate Cluj, poate frumosul Iaşi (oraşul meu natal), sau -cine ştie?- poate chiar Bucureştiul, pentru care am făcut o pasiune în timpul recentei mele vizite (e posibil ca mare parte din vină să aparţină ghidului excepţional, care s-a îngrijit să-mi dezvăluie doar latura atractivă a Micului Paris...)

Adevărul e că nu mă simt nicăieri ca un străin; mă regăsesc destul de repede în cele mai diverse locuri şi situaţii. Nu sufăr de dor de casa sau dor de familie... nu mă îngrozeşte ideea schimbării.. Aş putea să las totul în urmă şi s-o iau de la capăt, oricât de departe ar trebui să plec...Dar, pentru că fiecare lucru trebuie să aibă şi o parte mai puţin bună, faptul că nu am reuşit până acum să mă ataşez suficient de mult de un anumit loc, mă pune în situaţia de a resimţi lipsa acelui teritoriu sacru pe care toţi îl numesc acasă. Şi DA, am nevoie uneori să simt că sunt acasă..