Frânturi nesfârşite de egoism

Stăteam frustrată pe marginea patului atunci când tata a intrat in cameră. Vroia să îi vorbesc despre mine, despre tristeţea mea. Încerca să mă ajute să trec peste evenimentele ce se derulaseră în ziua respectivă. Îmi cunoştea tulburarea şi dorea să îmi aline puţin durerea.

Deşi au trecut câţiva ani buni de atunci -aproape 5- îmi aduc atât de bine aminte expresia feţei lui când i-am replicat: "Eşti egoist. Încerci să mă ajuţi doar pentru a te asigura de faptul că îţi îndeplineşti îndatoririle paternale. Ştiind că ai venit să-mi vorbeşti, vei putea să dormi mai liniştit în noaptea asta, scăpând de senzaţia apăsătoare că acum ai dat greş ca Tată." Evident, am primit răspunsul standard: "O fac pentru că eşti fiica mea şi te iubesc." Pornise deja către uşă, fugind de conversaţie -evident jignit de afirmaţia ce-o făcusem-, moment în care eu am încercat să-i explic ceea ce mi se părea atât de evident: cu toţii iubim, dar esenţa sentimentelor noastre nu vine din vreo pornire lăuntrică înălţătoare, ci este doar rodul egoismului nemărginit care sălăşluieşte în noi. Iubim deoarece dorim să fim iubiţi la rândul nostru; ii ajutăm pe cei din jur pentru ca în momentul în care vom avea nevoie la rândul nostru, să primim un braţ salvator de la cei în cauză; ne străduim să simţim compasiune pentru unul din semenii noştri deoarece avem adânc înrădăcinat în noi gândul că aşa trebuie şi e normal să simtă orice fiinţă umană ce posedă un suflet. Toate acestea sunt o încercare permanentă de a ne mântui pe noi înşine.

Am descoperit faptul că sunt egoistă încă din copilărie. Am sesizat egoismul mai mult sau mai puţin făţiş al tuturor persoanelor ce mă înconjoară. Este un sentiment primordial, ceva ce ne va ghida mereu în viaţă; toate celelalte sentimente se vor subordona ei şi vor fi în permanenţă dominate de aceasta.

O fi într-adevăr aşa? De cele mai multe ori, da. Există totuşi unele momente de rătăcire în care ne uităm într-un colţişor al fiinţei noastre şi trăim doar pentru..acel cineva, ne contopim în dorinţele sale şi venerăm fiecare părticică a fiinţei lui. Sunt doar scurte secunde dulci acestea, răsfirate apoi în neant de egoismul ce se descătuşează şi învie subit în noi cu o viteză uluitoare.

Am fost crudă în acea zi, am acţionat necugetat expunându-mi părerea atât de puţin pertinentă. Iar simplul fapt că nu am primit nici o replică, în afară de părăsirea instantanee a încăperii de către tatăl meu, a fost o confirmare tacită a faptului că l-am pus pe gânduri.. "poate chiar are dreptate, o făceam în primul rând pentru liniştea mea sufletească".