Neputinţă

Îmi spunea cineva odata: "Dacă îţi doreşti cu adevărat, poţi să muţi şi munţii din loc". Ei bine, este doar o afirmaţie pompoasă, iar sâmburele de adevăr care sălăşluieşte în acest enunţ nu e suficient de consistent pentru a-i da crezare. Oare este doar o propagandă creată de adulţi pentru copilaşii care vor să devină astronauţi, balerine şi medici, pentru a-i determina să urmeze calea studiului cu multă sârguinţă? Sau este dorinţa şi speranţa ce se naşte în sufletul muritorului de rând care simte o nevoie arzătoare de a-şi depăşi limitele şi, mai apoi, de a fi răsplătit pentru sârguinţa sa? G. Liiceanu expunea în studiul Tragicul o idee de o simplitate desăvârşită, dar care ascunde, fără îndoială, una dintre temerile noastre primordiale: dacă nu îţi depăşeşti limitele nu eşti om, dacă ţi le depăşeşti vei fi pedepsit.

Şi aici intervine un sentiment de profundă neputinţă. O neputinţă crudă, nemiloasă, ce-ţi lasă un gust amar şi cicatrici permanente. Suntem proiectaţi în propriul nostru abis cu o viteză uluitoare şi singurele arme ce ne rămân pentru a lupta împotriva Întunericului sunt conştiinţa şi ...resemnarea. Nu ne rămâne decât să îngropăm visul şi speranţa, să privim către alte orizonturi, puţin mai apropiate, mai tangibile.

***

Am observat cum un simplu gest nevinovat poate să-ţi schimbe întreaga perspectivă asupra vieţii, un simplu "Da" pierdut în neant are puterea de a trezi mii de alte gânduri şi speranţe; tot astfel, o banală strângere de mână ar putea să năruiască toate visurile şi năzuinţele ce s-au acumulat de-a lungul anilor în lăuntrul fiinţei tale.

Şi dacă acceptăm această idee, că omul este, prin excelenţă, o fiinţă aflată într-o permanentă schimbare... cum putem oare să contiunăm să luptăm pentru o cauză ce poate mâine va fi doar "cauza de ieri"? Dacă, prin absurd, vom ajunge să trăim o clipă de glorie, atingându-ne scopul propus, cine ar putea să ne garanteze că vom atinge totodată Fericirea? Ei bine, nu este nici pe departe atât de simplu. Fericirea permanentă şi absolută este un ideal înspre care tindem cu toţii, dar nimeni -absolut nimeni- nu va reuşi să ajungă în proximitatea ei. Şi, conştienţi fiind de acest fapt, ce ne face totuşi să sperăm în continuare? Poate un exacerbat sadism.. sau o fi doar plăcerea jocului? Jocul de-a viaţa.