Înapoi la coadă

M-am trezit dimineaţa în jurul orei 7, cu o nemărginită senzaţie de...lene. Cu toate acestea, m-am târât până în celălalt capăt al oraşului, pentru un laborator de LISP (Lost In Stupid Paranthesis, pentru cunoscători), un limbaj de programare care nu îmi este deloc pe plac. Din fericire, nota maximă obţinută acum 2 săptămâni la examenul practic, m-a determinat să pierd cu graţie timpul (2 ore), aruncând ochii peste diverse pagini de net, fără nici cea mai mică urmă de remuşcare.
Trecuse ceva timp de când mi-am depus actele pentru Studcard, astfel că, înarmată cu răbdare, am purces înspre sediul de unde, printr-un divin miracol, aş fi putut să-mi ridic chiar azi cardul. Coada era considerabilă în momentul în care am ajuns la faţa locului, însă am descoperit repede un cunoscut pe la mijlocul rândului... Evident, m-am alipit şi eu grupului lor. (Da, nesimţire curată! Nu faceţi ca mine).

Mai împrăştiată din fire, la un moment dat, mă trezesc ţinând în mâini un buletin, contractul de studiu pentru anul viitor şi alte hârţogării. Îl întorc pe amicul meu, să-i utilizez spatele pentru a completa foile şi rog domnişoara din stânga să se ţină de alte nimicuri ce le aveam asupra mea. Făceam o adevărată acrobaţie (asta, evident, în mijlocul îmbulzelii), în momentul în care un necunoscut îmi întinde cavalereşte mapa sa, pentru a completa formularele pe suprafaţa acesteia. Bineînţeles, la cât de căscată eram, nu mai reţin dacă am apucat să mulţumesc cuiva din jur pentru ajutorarea "împrăştiatei", dar o fac pe această cale.

Toate acestea pentru ca, după ce termin eu de scris, să observ la mai puţin de 2 metri în dreapta, o masă liberă cu scaunele aferente, poziţionată strategic în scopul de a fi utilizată în asemenea împrejurări. Deh, asta este...

După 10 minute, ajunge şi la noi, de undeva din faţă, un zvon cum că au fost afişate nişte liste demne de a-ţi arunca privirea peste ele. Mă deplasez înspre locul indicat şi.. peste ce mi se preling ochii? Două liste alăturate, purtând mândre următoarele titluri: Carduri fără pin, respectiv Pinuri fără card. Creierul meu odihnit a atribuit în câteva milisecunde o interpretare cel puţin haioasă textului, fiindu-mi necesare minute bune până să îmi potolesc râsul. În cele din urmă (cu ochii încă înlăcrimaţi din cauza râsului sănătos), îl întreb pe nenea care stătea postat lângă birou: Fiind între persoanele cu card, dar fără PIN, am venit degeaba, nu? Evident, raspuns afirmativ: Da. Veniti, vă rog, miercuri.

Am zâmbit tot drumul înspre casă, amintindu-mi de cele două titluri geniale (dacă doar în urechile mele sună atât de ilar, cu siguranţă de vină e oboseala acumulată în ultimele zile). Abia după un timp mi-am dat seama că puteam să ies din impas cu doar un strop de imaginaţie: Mie daţi-mi numai cardul şi păstraţi dumneavoastră PIN-ul! De ce? Pentru că aveam de gând să utilizez cardul doar în scopul achiziţionării abonamentului gratuit la RATUC, iar pentru asta nu am nevoie de nici un PIN.