Delir oniric

Am încercat de nenumărate ori, însă fără sorţi de izbândă, să mă trezesc din vis. Un vis ce pare să se continue la nesfârşit şi care mă secătuieşte de viaţă. Am visat ani de-a rândul şi continui s-o fac. Am realizat că viaţa pe care o trăiesc, de fapt, nu este a mea...nu este a nimănui. Trăiesc scenarii pe care mi le creez neîncetat din dorinţa de a fi personajul principal al unei scene puternic luminate.
O clipă de tăcere. Mă opresc în loc preţ de câteva secunde efemere pentru a analiza toate căile şi opţiunile ce mi se relevă. Mă agăţ apoi, ca de nişte mici rămurele, de oportunităţile ce-mi par a fi favorabile. Înaintez. În pumn am strâns tot mai multe şi mai multe rămurele. De fiecare dată însă, cu o ciclicitate devastantă, acestea se metamorfozează brusc în biciuri care vin să mă pedepsească pentru simplul fapt că din nou mi-am dorit prea mult, mai mult decât meritam, probabil.
Îmi recunosc şi asum de fiecare dată greşeala. Îngenunchez şi aştept ca furtuna să vină şi să nimicească din nou tot ce am reuşit să construiesc împrejurul meu. Nu mai rămân în picioare nici zidurile solide ce mi-au înconjurat fiinţa, pentru a mi-o proteja şi ascunde de grotescul Exterior. Dar niciodată, se pare, nu am reuşit să învăţ din greşelile trecutului. Odată ce rănile se vindecă, nelăsând în urmă decât vagi cicatrici, deseori camuflate într-un zâmbet forţat -totul se reia. Din nou visul! Mereu alte personaje, alte scenarii vin să mă bântuie. Mereu un joc nebun. Pare că totul se constituie într-un film al unui regizor dement şi neobosit.
Moartea.. nu, nu e o soluţie. Este doar o altă goană înspre necunoscut. Nu e un sfârşit, e doar un nou inceput, o renaştere într-un alt plan ontologic. Nu este răspunsul, ci doar o nouă întrebare. Să guşti din cupa nemuririi -cea mai aspră pedeapsă dintre toate, asumarea celei mai grele poveri ce pot să zacă pe umerii unui suflet dezumanizat.
Uneori, mă zbat pentru a reuşi să-mi recapăt controlul asupra mea, asupra simţurilor mele...să reînvii contactul cu realul. Am nevoie de nenumăraţi stimuli pentru a scăpa din mrejele visului; dar acesta triumfă mereu..
Mi-am ascuns din nou chipul după acele măşti ce le-am crezut demult uitate. Veştminte ponosite vin să-mi povestească necontenit despre un îndepărtat şi nemilos trecut, ce-l crezusem un timp aparţinând altcuiva. Nu vreau să mai visez! Şi totuşi, nu mă pot împotrivi tentaţiei abisului ce s-a deschis înainte-mi. Încep să alunec înspre cer.
Nimic nu poate să-mi indice direcţia corectă pentru a scăpa din labirintul unor false imagini ce se înlănţuie în faţa ochilor mei într-o horă nebună. Poate va fi în curând prea târziu şi un nou vis se va naşte. Un vis al cărui personaj principal voi fi tot eu. Invariabil, şi acest sfârşit va fi unul tragic, unul sfâşietor. Mii de gânduri şi idei izolate stau ascunse în ungherele labirintului şi mă privesc ca pe o victimă neajutorată; unele mă cheamă cu un glas blajin, altele îmi adresează rugăminţi fierbinţi. Ahh, sunt chiar gândurile şi ideile mele! S-au furişat şi au fugit din trupul meu! Simt că mă prăbuşesc pe pardoseala rece şi sunt golită de sentimente, emoţii, idei, simţuri. Toate m-au părăsit şi acum îmi aruncă priviri curioase din nenumăratele cotloane ale labirintului. Unele vor să revină, să-şi reia locul în corpul care mi se răceşte pe măsură ce secundele trec...altele, eliberate parcă de sub ghearele tiraniei, rânjesc cu un aer superior. Ştiu că ele nu se vor reîntoarce la mine- nu de bunăvoie. Încerc să mă trezesc, dar sunt paralizată acolo jos...goală pe dinăuntru. Sunt un Pustiu, un Nimic. Am devenit un centru vid al Labirintului, al Universului meu restrâns, un spaţiu în care Eul meu a evadat, divizându-se în mii de fragmenţele. Cu o ultimă sforţare, realizez că Labirintul sunt eu. A devenit eu încă din primele momente în care am început să mă pierd pe mine însămi, când bucăţelele au început, una câte una, să se detaşeze de mine...
Mi-e cald. Mă trezesc dintr-o amorţeală profundă, în faţa unei uşi albe. Clinchetul cheilor din mâna stângă au darul de a mă face să acţionez: încerc să deschid uşa din faţa mea cu fiecare cheiţă, pe rând. Niciuna nu pare să se potrivească. Pe măsură ce tot mai puţine chei rămân să-mi promită adevărul ce se ascunde după uşă, un nou val de căldura mă cuprinde, iar abisul revine să mă bântuie, să mă cheme înspre el. Un nou vis se naşte...