Contract vs Calmant

Am fost trezită brusc din somn de o brutală migrenă. De la ora 7 până pe la 9, am şchiopătat prin cameră, ingurgitând o serie de calmante -evident, pe stomacul gol. În toiul activităţii de mutare a pernei dintr-o partea într-alta -când sub cap, când deasupra, când pe-o ureche-, doar-doar se va mai potoli durerea, primesc mult aşteptatul telefon de la domnul cu care trebuia să închei un contract (pentru prestarea activităţii de service în perioada de postgaranţie a termocentralei): Bună dimineaţa. Doamna Andreea? Andreea da, doamnă încă nu. Nici că ar fi putut să găsească un moment mai puţin prielnic!

Stabilim întâlnirea la 1:15, în faţa blocului unde sălăşluieşte termocentrala mai sus menţionată. Locuind în chirie şi nu în propriul meu apartament -fapt ce are o explicaţie extrem de simplă, dar irelevantă pentru relatarea de faţă -trebuia să-mi deplasez migrena în cealaltă parte a Mănăşturului. Ajung cu o punctualitate tipic englezească la locul stabilit şi aştept răbdătoare sosirea individului, abia respirând din cauza durerii deja insuportabile. Pentru a nu întârzia la întâlnire, neglijasem să-mi fac proviziile de algocalmin de la farmacia de lângă mine. Deh, nu o să mor până termin de semnat un contract!

După vreun sfert de oră, în momentul în care deja începeam să-mi pierd răbdarea şi migrena ajunsese la apogeu, apare şi individul nostru, cu un zâmbet larg şi cu inconfundabilul: Doamna Andreea?

Domnişoară încă, accentuez eu acră, strângându-mi cu ambele maini capul ce dădea semne că va exploda în curând. Când să pornim înspre scara blocului, domnul Marţis -Zâmbăreţul- mă roagă să am răbdare până apare şi colegu' care întârzie niţel, dar tre' să ajungă şi el cât de repede.
Dacă avusesem o simplă migrenă până în acel moment, la auzul cuvintelor Zâmbăreţului m-a cuprins şi o stare de panică: Am să mor în chinuri groaznice, înainte să ajung la prima farmacie!
Trec alte 10 minute de aşteptări, în care tipul de lângă mine se interesează de viaţa de student, iar eu socoteam de zor, în gând, care e cel mai scurt traseu până la farmacie. Într-un glorios final, apare şi Colegu'. Grăbită să terminăm cât de curând treaba, îi introduc în apartamentul locuit de chiriaşi, toţi studenţi. Dezordine ca la ea acasa (-1 pct pentru chiriaşii mei); nenumărate sticle de bere aliniate pe podeaua din bucătărie, ca la paradă (+1 pct pentru chiriaşii mei -măcar să crape de poftă cei doi tinerei, dacă tot m-au făcut să aştept după ei o eternitate).

Zâmbăreţul îşi scoate obiectele muncii -şurubelniţa şi o periuţă de dinţi (!!)- şi începe să vandalizeze nevinovata termocentrală, iar Colegu' e însărcinat cu întocmirea hârţogăriilor. După ce îmi scrie greşit numele (iar eu îl corectez politicoasă: Cu un singur R!), începe o adevărată buchisire a buletinului meu de identitate. Se pare că omul nu mai văzuse în viaţa lui o persoană cu buletin eliberat de poliţia din Satu Mare şi (blasfemie!) cu certificat de naştere eliberat de Iaşi. A trebuit să stau să îi explic 5 minute cum vine asta, pentru că nu ştia cum să îşi completeze propriile formulare. Abia când am ajuns acasă şi mi-am aruncat privirea mai atent peste copiile documentelor, am observat că tot nelămurit a rămas săracul. Iată rodul muncii sale:

[..]domiciliat în Cluj str[..]posesor BI seria[..]nr[..]eliberat la data de Pol Iaşi

(Trebuia o simplă dată acolo, domnule Colegu', nu o adevărată filosofie despre locaţiile în care mi-am petrecut copilăria.)

Urmează alte câteva minute, în care cei doi îmi aduc la cunoştinţă faptul că nu arăt bine în poza din buletin deoarece acolo nu zâmbesc (...şi eu care eram convinsă că-mi răsfoiesc buletinul doar pentru a se asigura că într-adevăr există persoane cu domiciliul într-un alt oraş decât cel natal, sau în alte scopuri la fel de educative pentru dumnealor).

Eram toată un zâmbet când au plecat, în sfârşit, căci puteam să purced în căutarea Sfântului Graal -algocalminul aducător de fericire. Cu un exacerbat entuziasm, am luat-o uşor înspre casă, mi-am cumpărat Fornetti -mi s-a făcut rău până acasă de la ele-, iaurt şi suc. Ştiam că uitasem ceva...esenţial. Doar după ce m-am instalat în faţa PC-ului de acasă s-a dezlegat misterul: Am uitat să trec pe la farmacie!!.. Offf, şi încă mă doare capul!