Restrângem rândurile

Am remarcat un fapt ciudat, de curând. La început -acum vreo 4 luni, când am decis să îmi creez acest spaţiu virtual- reuşeam să îmi expun propriile păreri în voie, mai în glumă, mai în serios, dar păstrând totuşi nealterate ideile esenţiale. Acum însă, răsfoind printre cele aproape 30 de posturi, am fost nevoită să recunosc: primele mele însemnări sunt incomparabil mai sincere, îmi reflectă perfect starea de spirit. Uite-mă într-un loc frustrată de părăsirea Clujului, în altul simţeam fiori de iubire, în alt loc dau de o înşiruire de fraze fără cap şi fără coadă -multe vorbe şi puţine idei, cum îmi spune Cosmin... Era atât de clar că nu încercam să dau explicaţii nimănui! Îmi scriam mie, în primul rând, iar cei ce urmau să-şi arunce ochii peste acele rânduri aveau un privilegiu, nu un drept. Fusese un simplu exerciţiu de descărcare a tuturor energiilor negative, lipsind acea doză de cenzură.


Da, e aproape inevitabil: În momentul în care ţii un blog personal, te vei simţi obligat să ambalezi elegant ideile pe care le împarţi cu cititorii anonimi. Până la urmă, ei sunt cei care deţin avantajul: tu oferi (voluntar) o cantitate de informaţie despre tine, iar el te judecă, îţi disecă părerile, interpretându-le după bunul plac. Este un risc pe care ţi-l asumi din secunda în care ai apăsat acel Publish.

Problema apare în momentul în care te trezeşti că aberaţiile tale sunt citite nu de 3, 4 indivizi care au dat un click aiurea şi s-au rătăcit întâmplător pe această pagină (căutand pe google cele mai noi manele interpretate de X-ulescu -paradoxal, am avut şi asemenea vizitatori!), ci chiar 50 de oameni pe zi, unii din ei devenind cititori fideli. Abia în acel moment, apare acea senzaţie apăsătoare... acel ceva care îţi sugereaza că blogul tău a încetat să mai fie proprietate privată. Te simţi dator să spui cititorului ceea ce vrea să audă. Ştii că postul al 23-lea a fost nostim şi a plăcut unui număr mare de oameni: iată că ştii acum şi ce doresc ei de la tine!


Simţi nevoia constantă de a mări numărul de vizitatori (cu cât ei sunt mai mulţi, cu atât şi dorinţa de a fi mai cunoscut în blogosferă e mai mare). Nimic mai uşor: arunci câte un comentariu interesant şi plin de duh pe cele mai vizitate bloguri: ale lui Zoso, Andressa, Alex Brie, Nihasa şi mulţi alţii, şi te trezeşti cu zeci de curioşi sosiţi într-un suflet de pe acele pagini. Mai vii şi cu o idee genială, un proiect dedicat numai şi numai bloggerilor (tendinţă ce a luat amploare, de curând). A se vedea operaţia: tricou de blogger (blogobula românească), forumul dedicat numai şi numai bloggerilor (asta pentru cei care ar dori să afle, fără prea mult efort, din doar 2 click-uri, toate bârfele blogobulei sau toate modalităţile de a ajunge un A-list blogger), revista bloggerilor (nu ne ajung paginile internetului, şi avântul muncitoresc ne va îndemna să împrăştiem din nemărginita noastră înţelepciune utilizând şi alte căi, decât cele deja consacrate).


Dacă nici aceste două idei nu te propulsează în atenţia blogo-devoratorilor, eşti un caz pierdut! Nu ai talent la scris, dom'le, asta e!
Ei bine, odată ce ai ajuns să îţi faci strategii sănătoase de promovare a blogului, şi chiar reuşeşti (bravo, ai o bulinuţă roşie de la mine), ajungi să te vinzi, practic, pe tine însuţi. Şi mă refer aici, în special, la cei ce deţin bloguri personale.. dureros de personale. Ca al meu, de exemplu.


Am simţit că mă îndrept încet, dar sigur, înspre punctul în care va trebui să iau hotărârea cea mare: scriu pentru mine sau pentru tine? Dacă o fac pentru tine, e inutil (până în momentul în care cineva va hotărâ să mă plătească pentru a o mai face). Dacă scriu pentru mine... ei bine, dacă scriu pentru mine, probabil că vor exista nişte schimbări subtile. De asemenea, probabilitatea ca blogul meu să devină mai puţin comercial (oricum nu a ajuns încă să fie atât de reader-friendly) va creşte.


Am ales varianta 2. Prima modificare a survenit deja: am decupat foarte discret ID-ul de messenger din profil...