Minus un viciu

Am toate motivele din lume pentru a sărbători azi. A trecut mai bine de o săptămână de când nu m-am mai lăsat pradă ispitei, de când buzele-mi tremurând de nesaţ au atins pentru utlima oară filtrul unui Pall Mall Ultra Lights.

De atunci, lupt într-una. Am decis că mă voi lăsa de fumat chiar de-ar fi să fie ultimul lucru din lume pe care-l mai duc la capăt. Şi asta nu neapărat din cauza sutelor de neajunsuri pe care le înglobează actul fumatului, ci pentru că îmi place să-mi testez mereu ambiţia, capacitatea de a păstra promisiunile făcute mie însămi; îmi place să simt că am putere deplină asupra organismului meu, şi reuşesc să-mi refulez dorinţele primordiale, instinctuale, atunci când situaţia o cere.

Mă imaginez deseori fumând. Uneori, chiar visez că fumez. O ţigară, două, trei... şi pe urmă, tot în vis, îmi amintesc că îmi propusesem să mă las. Mă trezesc mereu cu un sentiment de culpă. Abia în momentul în care conştientizez că totul se petrecuse într-un alt plan, al oniricului, mă pot debarasa, în sfârşit, de acea stare apăsătoare.
Ultima oară m-a copleşit pofta aceea teribilă în timp ce amplasam strategic pe măsuţă un beţişor parfumat. Când să duc mâna la buzunar, căutând bricheta pentru a o aprinde, îmi aduc aminte: Nu mai am brichetă, nu mai am ţigări..... nu mai am aeeerrrr! Mi-a trecut, însă, fără să dau buzna la primul chioşc.
Pe lângă dorinţa aceea aprigă de a triumfa, de a mă ridica deasupra acestui viciu, îmi vin mereu în gând şi alte argumente pentru care condiţia de nefumător este una mai fericită decât cea a unui împătimit de nicotină. Nu e vorba doar de zecile de lucruri evidente (sănătate, cheltuială nefondată, aspect inestetic, miros neplăcut impregnat în haine..). Conştientizam aceste lucruri şi în momentul în care mă apucasem, însă nu au constituit un motiv destul de bun pentru a nu mă lăsa pradă ispitei. Astfel încât, nu pot decât să rememorez câteva scene relevante, din perioada mea de fumătoare înrăită, pentru a-mi uşura oareşicum situaţia:

(Actul 1) Stau la coafor, pe scaun, aşteptând să mi se usuce părul. Pentru a mai trece timpul, port o conversaţie amabilă cu doamna trecută demult de prima tinereţe, care îmi aranjează şuviţele. Deodată, aceasta îmi arată pe fereastră cele câteva domnişoare care pălăvrăgeau de zor, în timp ce trăgeau cu nesaţ din căte o ţigară: Ce urâte şi dezgustătoare mi se par tinerele astea cu ţigara în mână. Fumatul nu e pentru fete! Nu le stă bine cu ţigara în gură şi basta!, îmi marturiseşte ea. Eu tac mâlc, mă fac mică de tot. Neobservându-mi fâstâceala, ea continuă: Tu nu fumezi, drăguţă, nu-i aşa? Oricât de binevoitor era zâmbetul pe care mi-l arunca, nu puteam să neg cu neruşinare. A trebuit să recunosc. Dacă ma voi reîntoarce vreodată în respectivul salon, prima replică, după Bună ziua, va fi cu siguranţă: M-am lăsat!.

(Actul 2) Ora 03:30 am. Mi se face poftă de o ţigară. Unde găsesc la ora asta ţigări?! Cel mai apropiat loc de unde aş putea să mă aprovizionez e mult prea departe. Rămân acasă, nefericită şi stresată; îmi rod unghiile până în zori, numărând minutele până la deschiderea primului magazin.

(Actul 3) Suntem proiectaţi în toiul unei nopţi romantice, cu atmosfera perfectă, cu partenerul lângă mine, ţinându-mă în braţe. Pe neaşteptate, se naşte în mine un chef nebun (dar nebun de tot!), să ies pe balcon la o ţigară, să iau cu mine toată atmosfera, partenerul, să stau ghemuită în braţele lui în timp ce inhalez fumul aducător de fericire. Partenerul, nefumător convins şi aprig militant împotriva acestui viciu, poate să ajungă la o singură concluzie: dacă şi în asemenea momente am nevoie de atingerea divină a unei ţigări... e grav! Şi, într-un fel, nu am cum să nu-i dau dreptate, însă nu putem să controlăm întru totul momentele în care poftele cele mai păcătoase vin să ia stăpânire asupra noastră.

(Actul 4 -un mic exemplu ce vine să susţină lema conform căreia femeile sunt experte în spaţiul sacru al bucătăriei, adevărate vestale, ele descurcându-se în acest teritoriu chiar şi cu ochii închişi sau, în caz de nevoie, chiar şi cu două degete ocupate.. cu sprijinitul unei ţigări aprinse) Ei bine, simţindu-mă aptă de a trebălui prin bucătărie, în compania nelipsitei ţigări, deschid frigiderul, îmi scot la iveală mâncarea ce trebuia doar încălzită. În toiul acţiunii de îndepărtare a capacului (cu mâna în care ţineam grozăvia, căci cealaltă era ocupată deja cu aranjatul câtorva căni -deh, pe principiul că femeile pot face 100 de lucruri deodată, şi chiar foarte bine!), se întâmplă nenorocirea: capacul se izbeşte de ceva, foarte uşor, dar exact atât cât să-mi alunece ţigara dintre degete, să mă ard pe încheietură, pentru ca apoi, ţigara să aterizeze direct în sosul din interiorul vasului...And there goes the dinner.

... Şi NU, nu voi sărbători azi aprinzându-mi o ţigară.