Plecarea

S-a încheiat şi sesiunea, de bine-de rău. Drept urmare, ieri mi-am părăsit sediul central -reşedinţa din Cluj- şi am revenit în oraşul părinţilor mei, pentru o perioadă. A fost o adevărată aventură zămislirea bagajelor, actul de îngrămădire a sutelor de obiecte complet inutile (dar nelipsite din încăperea oricărei domnişoare) în bagaje şi cutii parcă mult prea înguste şi mult prea puţine la număr. Încercasem cu câteva zile în urmă să mai răresc din achiziţiile făcute de-a lungul anilor. Să pun eticheta de "mă pot lipsi de asta" pe cât mai multe lucruri, să scap de toate nimicurile. Rezultatul?... Aproape insesizabil! Cu greu mă înduram să renunţ până şi la zecile de post-it-uri vechi de când lumea, conţinând banalităţi obişnuite (cu accente uşor hazlii, tocmai datorită simplităţii lor): "lapte, plătesc chirie, lab3-pr11, dă două beep-uri lui X!"
Iată şi o scurtă conversaţie relevantă, din timpul iniţiativei mele lăudabile:
Eu: Guess what! Mi-am găsit rujul maro!
El: ?!? De când foloseşti tu ruj? (adevărul este că, de câteva luni încoace -de când ne cunoaştem- nu m-a văzut cu rujul tronând pe buze, doar în câteva poze)
Eu: Păi... nu îl folosesc. Dar îl ador!
Şi cu asta, mi-am încheiat pledoaria. Numai femeie să nu fii, când vine vorba de mutat.

Duminica, în câteva ore am reuşit să ştergem toate urmele prezenţei mele în apartament, să împachetăm tot (cu dese pauze, în care făceam vânt pisicii din cameră, căci, aparent, îşi propusese să se frece de toate bagajele ce-i ieşeau în cale).

Mi-am exersat, cu această ocazie, abilitatea de a înghesui lucruri foarte multe în bagaje foarte mici. Mai am foarte puţin de lucru la acest capitol, iar apoi mă voi putea angaja ca şi împachetator profesionist (evident, doar dacă CV-ul nu va tebui să conţină şi menţiunea: expert în aruncatul obiectelor nefolositoare) .

Drumul de 3 ore şi ceva până în Satu Mare este unul foarte plăcut, din punctul de vedere al unui şofer -şoseaua e extrem de bine pusă la punct între cele două oraşe. Pentru mine, însă, e un chin de fiecare dată. Mi se face rău în majoritatea mijloacelor de transport, iar maşina tatălui meu nu face excepţie. Şi, ca întotdeauna, tata a avut de înfruntat un drum luuung cu două quasi_cadavre (eu şi mama, de la care am moştenit nenorocirea), care nu au scos nici un sunet pe tot parcursul drumului; aveam puterea doar de a mai mişca uneori câte-un deget, în momentul în care doream să semnalăm ceva.. Pentru un străin, toată scena ar fi părut ruptă dintr-un film nereuşit cu detectivi sub acoperire şi încăperi cu microfoane ascunse.

Odată cu schimbarea aerului de Cluj cu cel din Satu Mare, m-a izbit un gând: poate ar fi o idee bună să renunţ a mai sta în faţa PC-ului cât e ziua de lungă. Ei bine, mândră de decizia luată şi încrezătoare în forţele-mi proprii, mă aşez pe canapeaua din faţa televizorului şi încep să butonez frenetic la telecomandă. După 5 minute de plictis total, simt nevoia să fac o scurtă pauza şi, până să fac un tur al apartamentului, tata deja se postase în faţa TV-ului, luând sub stăpânire totală biata telecomandă. Şi uite-aşa, mă returnez resemnată în faţa monitorului, mai răsfoiesc printre bloguri, ascult puţină muzică, citesc câteva mailuri şi evit cu graţie să caut cursurile pe care îmi propusesem să le parcurg în perioada vacanţei. Asta e, sunt dependentă de net!, şi nu mai e nimic de făcut înspre salvarea mea.