În întârziere
Începuse ca o seară obişnuită. La zece şi jumătate eram în staţie şi trebuia doar să iau autobuzul până acasă (acasă situându-se în cealaltă parte a oraşului). Eram conştientă de faptul că mijloacele de transport în comun nu circulă până foarte târziu în noapte, dar, pe de altă parte, am pierdut eu vreodată autobuzul?!..
Ei bine, urc grăbită în primul care soseşte. Cobor în centru, de unde urma să iau cel de-al doilea autobuz, până acasă. Alţi 20 de inşi aşteptau şi ei pe lângă mine, cu aceeaşi speranţă întipărită pe chip. Trec 10 minute. Nimic. Trec alte 10 minute. Autobuzul nicăieri. Nimeni nu se mişca din loc, căci fiecare socotea în gând cât ar fi de stupid ca o staţie plină de ameţiţi întârziaţi să aştepte sosirea unui autobuz care nu mai circulă la o asemenea oră. Eram toţi lipiţi parcă de asfalt. Evident, un individ solitar nu ar fi aşteptat pe trotuarul pustiu mai mult de 5 minute, însă aşa... efectul de turmă şi-a spus cuvântul. Nici unul nu se încumeta să se urnească din loc şi să năruiască într-o clipită speranţa celor din jur. Întreaga gloată de căscaţi îşi concentra privirea asupra unui punct imaginar, situat undeva în stânga, de unde nu avea niciodată să mai apară vreun autobuz...la acea oră din noapte.
Începea să devină nostim. Stăteam singură printre atâţia alţi nefericiţi întârziaţi şi... mă umfla râsul! Cu toţii eram conştienţi că nu mai vine, însă parcă nu ne venea să abandonăm frontul cu atâta uşurinţă. După alte câteva minute, mă sună îngrijorat Cosmin:
-Unde eşti?
-În centru.
-Păi ce faci acolo? Ştii că nu mai circulă autobuzele la ora asta, nu?!
-Da, dar ştii cât de hazliu e să stai între atâţia căscaţi şi să aştepţi aşa aiurea? (evident, la conversaţie au participat pasiv toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, aflaţi în aşteptare, căci vorbeam suficient de tare). Nu am rezistat să nu izbucnesc în râs, spre mirarea interlocutorului care mi-a propus să vină până în centru după mine, să mă ia (dat fiind faptul că nu aveam suficienţi bani la mine pentru a ajunge cu taxiul până acasă -ceea ce mă face să mă întreb dacă există vreo lege a lui Murphy, atestând faptul că niciodată nu luăm la noi suficienţi bani, atunci când avem cu adevărat nevoie).
-Nu, mă descurc, îi răspund repede şi hotărăsc că este momentul să o iau din loc, căci, judecând după privirile acre pe care mi le aruncau cei din jur, nu erau genul care să aprecieze simţul umorului al cuiva care nu a sesizat încă gravitatea situaţiei.
Fusese o zi toridă, iar îmbrăcămintea sumară nu se dovedea a fi deloc în avantajul meu, la acea oră târzie din noapte. Trebuia să iau decizia vitală cât mai curând: îmi trag bluza puţin mai sus, pentru a-mi cenzura decolteul, sau puţin mai jos, pentru a-mi ascunde buricul de privirile indiscrete?
Mărşăluiesc înspre casă vreo jumătate de ora şi, într-un final, iau hotărârea de a lua un taxi (nu mai era mult până acasă, deci îmi permiteam). După ce aduc la cunoştinţa taximetristului destinaţia dorită (şi remarc cu înflăcărare că am nimerit, în sfârşit, într-un taxi în care nu se ascultă manele), tipul începe să-mi explice de ce nu poate să întoarcă el chiar acolo maşina (poliţie în spate!), şi că o vom lua puţin pe ocolite, căci abia şi-a luat permisul. Îi prezint nedumerirea mea -nu ai voie să faci taximetrie la un timp atât de scurt de la obţinerea permisului- iar dumnealui, cu un zâmbet jucăuş, îmi explică despre ce e vorba: şi l-a REprimit cu ceva vreme în urmă, după ce intrase frontal într-un Logan, din cauza excesului de viteză. Tot drumul înspre casă mi-a relatat despre nemaipomenitele sale aventuri şi accidente din timpul serviciului, de mi se încleştaseră degetele în scaunele căptuşite ale vehiculului.
Ajungem nevătămaţi la destinaţie şi îi întind banii. Evident, nu are mărunt pentru rest. Nici o problemă, îi zic, fericită că am supravieţuit cursei. Ba nuuu!, omul nostru insistă şi caută prin toate cotloanele maşinii, printre gume de mestecat şi cartele vechi de telefon, cele 9 mii de lei pe care oricum probabil se cădea să i-i las lui... Tot nimic. Întreprinzător, găseşte însă repede soluţia: Rămân dator cu o cafea!... Când vă duc la o cafea? Zâmbesc frumos, murmur un "La revedere" nesincer şi cobor grăbită.
Ei bine, urc grăbită în primul care soseşte. Cobor în centru, de unde urma să iau cel de-al doilea autobuz, până acasă. Alţi 20 de inşi aşteptau şi ei pe lângă mine, cu aceeaşi speranţă întipărită pe chip. Trec 10 minute. Nimic. Trec alte 10 minute. Autobuzul nicăieri. Nimeni nu se mişca din loc, căci fiecare socotea în gând cât ar fi de stupid ca o staţie plină de ameţiţi întârziaţi să aştepte sosirea unui autobuz care nu mai circulă la o asemenea oră. Eram toţi lipiţi parcă de asfalt. Evident, un individ solitar nu ar fi aşteptat pe trotuarul pustiu mai mult de 5 minute, însă aşa... efectul de turmă şi-a spus cuvântul. Nici unul nu se încumeta să se urnească din loc şi să năruiască într-o clipită speranţa celor din jur. Întreaga gloată de căscaţi îşi concentra privirea asupra unui punct imaginar, situat undeva în stânga, de unde nu avea niciodată să mai apară vreun autobuz...la acea oră din noapte.
Începea să devină nostim. Stăteam singură printre atâţia alţi nefericiţi întârziaţi şi... mă umfla râsul! Cu toţii eram conştienţi că nu mai vine, însă parcă nu ne venea să abandonăm frontul cu atâta uşurinţă. După alte câteva minute, mă sună îngrijorat Cosmin:
-Unde eşti?
-În centru.
-Păi ce faci acolo? Ştii că nu mai circulă autobuzele la ora asta, nu?!
-Da, dar ştii cât de hazliu e să stai între atâţia căscaţi şi să aştepţi aşa aiurea? (evident, la conversaţie au participat pasiv toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, aflaţi în aşteptare, căci vorbeam suficient de tare). Nu am rezistat să nu izbucnesc în râs, spre mirarea interlocutorului care mi-a propus să vină până în centru după mine, să mă ia (dat fiind faptul că nu aveam suficienţi bani la mine pentru a ajunge cu taxiul până acasă -ceea ce mă face să mă întreb dacă există vreo lege a lui Murphy, atestând faptul că niciodată nu luăm la noi suficienţi bani, atunci când avem cu adevărat nevoie).
-Nu, mă descurc, îi răspund repede şi hotărăsc că este momentul să o iau din loc, căci, judecând după privirile acre pe care mi le aruncau cei din jur, nu erau genul care să aprecieze simţul umorului al cuiva care nu a sesizat încă gravitatea situaţiei.
Fusese o zi toridă, iar îmbrăcămintea sumară nu se dovedea a fi deloc în avantajul meu, la acea oră târzie din noapte. Trebuia să iau decizia vitală cât mai curând: îmi trag bluza puţin mai sus, pentru a-mi cenzura decolteul, sau puţin mai jos, pentru a-mi ascunde buricul de privirile indiscrete?
Mărşăluiesc înspre casă vreo jumătate de ora şi, într-un final, iau hotărârea de a lua un taxi (nu mai era mult până acasă, deci îmi permiteam). După ce aduc la cunoştinţa taximetristului destinaţia dorită (şi remarc cu înflăcărare că am nimerit, în sfârşit, într-un taxi în care nu se ascultă manele), tipul începe să-mi explice de ce nu poate să întoarcă el chiar acolo maşina (poliţie în spate!), şi că o vom lua puţin pe ocolite, căci abia şi-a luat permisul. Îi prezint nedumerirea mea -nu ai voie să faci taximetrie la un timp atât de scurt de la obţinerea permisului- iar dumnealui, cu un zâmbet jucăuş, îmi explică despre ce e vorba: şi l-a REprimit cu ceva vreme în urmă, după ce intrase frontal într-un Logan, din cauza excesului de viteză. Tot drumul înspre casă mi-a relatat despre nemaipomenitele sale aventuri şi accidente din timpul serviciului, de mi se încleştaseră degetele în scaunele căptuşite ale vehiculului.
Ajungem nevătămaţi la destinaţie şi îi întind banii. Evident, nu are mărunt pentru rest. Nici o problemă, îi zic, fericită că am supravieţuit cursei. Ba nuuu!, omul nostru insistă şi caută prin toate cotloanele maşinii, printre gume de mestecat şi cartele vechi de telefon, cele 9 mii de lei pe care oricum probabil se cădea să i-i las lui... Tot nimic. Întreprinzător, găseşte însă repede soluţia: Rămân dator cu o cafea!... Când vă duc la o cafea? Zâmbesc frumos, murmur un "La revedere" nesincer şi cobor grăbită.
Morala: nu cred că luasem cea mai înţeleaptă decizie în ceea ce priveşte poziţionarea strategică a bluziţei mele.
posted by Andra @ 1:34 p.m.
5 comments
