Delir oniric

Am încercat de nenumărate ori, însă fără sorţi de izbândă, să mă trezesc din vis. Un vis ce pare să se continue la nesfârşit şi care mă secătuieşte de viaţă. Am visat ani de-a rândul şi continui s-o fac. Am realizat că viaţa pe care o trăiesc, de fapt, nu este a mea...nu este a nimănui. Trăiesc scenarii pe care mi le creez neîncetat din dorinţa de a fi personajul principal al unei scene puternic luminate.
O clipă de tăcere. Mă opresc în loc preţ de câteva secunde efemere pentru a analiza toate căile şi opţiunile ce mi se relevă. Mă agăţ apoi, ca de nişte mici rămurele, de oportunităţile ce-mi par a fi favorabile. Înaintez. În pumn am strâns tot mai multe şi mai multe rămurele. De fiecare dată însă, cu o ciclicitate devastantă, acestea se metamorfozează brusc în biciuri care vin să mă pedepsească pentru simplul fapt că din nou mi-am dorit prea mult, mai mult decât meritam, probabil.
Îmi recunosc şi asum de fiecare dată greşeala. Îngenunchez şi aştept ca furtuna să vină şi să nimicească din nou tot ce am reuşit să construiesc împrejurul meu. Nu mai rămân în picioare nici zidurile solide ce mi-au înconjurat fiinţa, pentru a mi-o proteja şi ascunde de grotescul Exterior. Dar niciodată, se pare, nu am reuşit să învăţ din greşelile trecutului. Odată ce rănile se vindecă, nelăsând în urmă decât vagi cicatrici, deseori camuflate într-un zâmbet forţat -totul se reia. Din nou visul! Mereu alte personaje, alte scenarii vin să mă bântuie. Mereu un joc nebun. Pare că totul se constituie într-un film al unui regizor dement şi neobosit.
Moartea.. nu, nu e o soluţie. Este doar o altă goană înspre necunoscut. Nu e un sfârşit, e doar un nou inceput, o renaştere într-un alt plan ontologic. Nu este răspunsul, ci doar o nouă întrebare. Să guşti din cupa nemuririi -cea mai aspră pedeapsă dintre toate, asumarea celei mai grele poveri ce pot să zacă pe umerii unui suflet dezumanizat.
Uneori, mă zbat pentru a reuşi să-mi recapăt controlul asupra mea, asupra simţurilor mele...să reînvii contactul cu realul. Am nevoie de nenumăraţi stimuli pentru a scăpa din mrejele visului; dar acesta triumfă mereu..
Mi-am ascuns din nou chipul după acele măşti ce le-am crezut demult uitate. Veştminte ponosite vin să-mi povestească necontenit despre un îndepărtat şi nemilos trecut, ce-l crezusem un timp aparţinând altcuiva. Nu vreau să mai visez! Şi totuşi, nu mă pot împotrivi tentaţiei abisului ce s-a deschis înainte-mi. Încep să alunec înspre cer.
Nimic nu poate să-mi indice direcţia corectă pentru a scăpa din labirintul unor false imagini ce se înlănţuie în faţa ochilor mei într-o horă nebună. Poate va fi în curând prea târziu şi un nou vis se va naşte. Un vis al cărui personaj principal voi fi tot eu. Invariabil, şi acest sfârşit va fi unul tragic, unul sfâşietor. Mii de gânduri şi idei izolate stau ascunse în ungherele labirintului şi mă privesc ca pe o victimă neajutorată; unele mă cheamă cu un glas blajin, altele îmi adresează rugăminţi fierbinţi. Ahh, sunt chiar gândurile şi ideile mele! S-au furişat şi au fugit din trupul meu! Simt că mă prăbuşesc pe pardoseala rece şi sunt golită de sentimente, emoţii, idei, simţuri. Toate m-au părăsit şi acum îmi aruncă priviri curioase din nenumăratele cotloane ale labirintului. Unele vor să revină, să-şi reia locul în corpul care mi se răceşte pe măsură ce secundele trec...altele, eliberate parcă de sub ghearele tiraniei, rânjesc cu un aer superior. Ştiu că ele nu se vor reîntoarce la mine- nu de bunăvoie. Încerc să mă trezesc, dar sunt paralizată acolo jos...goală pe dinăuntru. Sunt un Pustiu, un Nimic. Am devenit un centru vid al Labirintului, al Universului meu restrâns, un spaţiu în care Eul meu a evadat, divizându-se în mii de fragmenţele. Cu o ultimă sforţare, realizez că Labirintul sunt eu. A devenit eu încă din primele momente în care am început să mă pierd pe mine însămi, când bucăţelele au început, una câte una, să se detaşeze de mine...
Mi-e cald. Mă trezesc dintr-o amorţeală profundă, în faţa unei uşi albe. Clinchetul cheilor din mâna stângă au darul de a mă face să acţionez: încerc să deschid uşa din faţa mea cu fiecare cheiţă, pe rând. Niciuna nu pare să se potrivească. Pe măsură ce tot mai puţine chei rămân să-mi promită adevărul ce se ascunde după uşă, un nou val de căldura mă cuprinde, iar abisul revine să mă bântuie, să mă cheme înspre el. Un nou vis se naşte...

Acasă

Mai mult ca niciodată, sentimentul neapartenenţei la acel unic loc numit acasă se adânceşte în mine. Un acasă care ar trebui să trezească în lăuntrul meu un dor fierbinte, un refugiu echivalent spaţiului în care să găsesc mereu pacea interioară şi... absolut nimic nou sau tulburător, nimic neexplorat...un loc în care să mă redescopăr în permanenţă după o rătăcire în Exterior, un teritoriu în care să pot mereu să mă adăpostesc de furtunile ce au venit să-mi devasteze viaţa....

¤¤¤¤¤¤

Am părăsit abia sâmbătă Clujul şi deja a început să mi se acrească de orăşelul ăsta nenorocit.. Satu Mare. E o parte a ţării în care mi-am trăit o bună parte din viaţă, am terminat un liceu şi unde am îngropat cu greu nişte amintitri ce vin şi acum să mă bântuie în momentele de slăbiciune. Nu există absolut nici un lucru care să mă lege de acest oraş, în afara parinţilor mei. Nici un locşor cu o anumită semnificaţie mai profundă, nici o amintire extrem de plăcută (care se vrea a fi rememorată)... nimic. A rămas doar "oraşul alor mei".

Şi, realizând acest lucru, am ajuns la concluzia că am nevoie, cât de repede, de un loc numit acasă. Mă simt relativ bine în orăşelul de adopţie -Cluj- iar momentele în care sunt nevoită să-l părăsesc pentru o scurtă perioadă, chiar le resimt ca pe o uşoară formă de exil... însă acasă este încă un termen mult prea puternic pentru a i-l putea atribui.

Mă întreb în ce parte a ţării sau a lumii mă va găsi anul 2015. Poate Cluj, poate frumosul Iaşi (oraşul meu natal), sau -cine ştie?- poate chiar Bucureştiul, pentru care am făcut o pasiune în timpul recentei mele vizite (e posibil ca mare parte din vină să aparţină ghidului excepţional, care s-a îngrijit să-mi dezvăluie doar latura atractivă a Micului Paris...)

Adevărul e că nu mă simt nicăieri ca un străin; mă regăsesc destul de repede în cele mai diverse locuri şi situaţii. Nu sufăr de dor de casa sau dor de familie... nu mă îngrozeşte ideea schimbării.. Aş putea să las totul în urmă şi s-o iau de la capăt, oricât de departe ar trebui să plec...Dar, pentru că fiecare lucru trebuie să aibă şi o parte mai puţin bună, faptul că nu am reuşit până acum să mă ataşez suficient de mult de un anumit loc, mă pune în situaţia de a resimţi lipsa acelui teritoriu sacru pe care toţi îl numesc acasă. Şi DA, am nevoie uneori să simt că sunt acasă..

Campanie anti-violenţă

5 argumente în favoarea obţinerii permisului de port-armă
1. În autobuz: mă ridic de pe scaun încercând să ofer locul unui octagenar (ca un civilizat membru al societăţii). Nobila-mi iniţiativă se soldează cu un refuz, pe motiv că dumnealui va coborâ la staţia imediat următoare. Prin urmare, îmi reiau locul şi... aud cum, în spatele meu, două cucoane îşi şuşotesc: "Uite şi la bătrânelul ăla, săracu' nu poate să stea jos că tineretu' din ziua de azi, dom'le..." şi aşa mai departe. Aparent, doamnele au binevoit să tragă concluzii pripite fără să asiste la întregul eveniment...
2. Acum o săptămână, am stat la un rând timp de mai bine de două ore... Dacă aş fi avut, însă, un pistol în dotare aş fi părut probabil ceva mai grăbită decât restul participanţilor la coada infernală.
3. Ca tot omul, îmi spăl şi eu geamurile apartamentului în care locuiesc în chirie. (Etajul 1, ferestre larg deschise, eu trebăluind de zor.) Un poliţist împreună cu un alt dobitoc se postează în faţa blocului, în dreptul ferestrelor mele şi încep să facă diverse observaţii mai mult sau mai puţin decente... "NU! Nu vă spăl şi vouă geamurile; nu fac pauză de spălat geamuri pentru a vă însoţi la un suc; nu..." În silă mi-am terminat treaba şi am încercat să ignor în tot acest timp discuţia lor. Dacă...
4. Nu mă deplasez des cu taxiul. Ba chiar foarte rar. Însă nu ştiu cum se face că, aproape de fiecare dată, taximetristul meu ascultă manele... numai mie mi se întâmplă asta?
5. Un mic accesoriu cochet:

Deloc uşor de obţinut un asemenea permis, după cum putem observa aici. Dar este atât de tentant uneori..

Neputinţă

Îmi spunea cineva odata: "Dacă îţi doreşti cu adevărat, poţi să muţi şi munţii din loc". Ei bine, este doar o afirmaţie pompoasă, iar sâmburele de adevăr care sălăşluieşte în acest enunţ nu e suficient de consistent pentru a-i da crezare. Oare este doar o propagandă creată de adulţi pentru copilaşii care vor să devină astronauţi, balerine şi medici, pentru a-i determina să urmeze calea studiului cu multă sârguinţă? Sau este dorinţa şi speranţa ce se naşte în sufletul muritorului de rând care simte o nevoie arzătoare de a-şi depăşi limitele şi, mai apoi, de a fi răsplătit pentru sârguinţa sa? G. Liiceanu expunea în studiul Tragicul o idee de o simplitate desăvârşită, dar care ascunde, fără îndoială, una dintre temerile noastre primordiale: dacă nu îţi depăşeşti limitele nu eşti om, dacă ţi le depăşeşti vei fi pedepsit.

Şi aici intervine un sentiment de profundă neputinţă. O neputinţă crudă, nemiloasă, ce-ţi lasă un gust amar şi cicatrici permanente. Suntem proiectaţi în propriul nostru abis cu o viteză uluitoare şi singurele arme ce ne rămân pentru a lupta împotriva Întunericului sunt conştiinţa şi ...resemnarea. Nu ne rămâne decât să îngropăm visul şi speranţa, să privim către alte orizonturi, puţin mai apropiate, mai tangibile.

***

Am observat cum un simplu gest nevinovat poate să-ţi schimbe întreaga perspectivă asupra vieţii, un simplu "Da" pierdut în neant are puterea de a trezi mii de alte gânduri şi speranţe; tot astfel, o banală strângere de mână ar putea să năruiască toate visurile şi năzuinţele ce s-au acumulat de-a lungul anilor în lăuntrul fiinţei tale.

Şi dacă acceptăm această idee, că omul este, prin excelenţă, o fiinţă aflată într-o permanentă schimbare... cum putem oare să contiunăm să luptăm pentru o cauză ce poate mâine va fi doar "cauza de ieri"? Dacă, prin absurd, vom ajunge să trăim o clipă de glorie, atingându-ne scopul propus, cine ar putea să ne garanteze că vom atinge totodată Fericirea? Ei bine, nu este nici pe departe atât de simplu. Fericirea permanentă şi absolută este un ideal înspre care tindem cu toţii, dar nimeni -absolut nimeni- nu va reuşi să ajungă în proximitatea ei. Şi, conştienţi fiind de acest fapt, ce ne face totuşi să sperăm în continuare? Poate un exacerbat sadism.. sau o fi doar plăcerea jocului? Jocul de-a viaţa.

Scrisoare pentru... tine

Mă iubeşti? Hai, spune-mi atât de frumos cum numai tu ai putea s-o spui. Nu vreau doar un zâmbet firav şi trecător pe buzele-ţi atât de dulci... Uite, acum vreau să mă minţi frumos! De ce ţi-e greu să îmi adresezi cele două cuvinte care m-ar putea tămădui de dor şi suferinţă? Spune-mi că mă iubeşti. Te rog...

Dacă mi-ai cere, eu ţi-aş striga în fiecare dimineaţă de la fereastră, chiar înainte ca soarele să se reverse asupra lumii, faptul că te iubesc mai mult decât aş putea vreodată să-ţi descriu în cuvinte... iar tu vei şti că este aşa. Vorbele îmi vor fi purtate de vânt şi îşi vor găsi mereu calea înspre tine; ecoul strigătului meu nu se va stinge niciodată, va supravieţui atâta timp cât tu îi vei oferi viaţă...
Îmi voi decupa inimioare din tricoul acela de un roşu aprins, sângeriu, şi ţi le voi oferi în dar; îmi voi tăia o şuviţă de păr şi ţi-o voi pune în palmă în semn de recunoştinţă că exişti şi că respiri alături de mine. Hai, spune-mi că mă iubeşti. Nu-i aşa că mă iubeşti?..
E greu. Ştiu. Şi tocmai de aceea, nu îţi cer să mi-o spui în fiecare zi, nici măcar nu trebuie să pari convingător! Spune-mi măcar o dată şi îmi vei dărui o veşnicie de fericire.
Bineee, văd că nu te-am mulţumit cu rugămintea mea. Este încă mult prea mult. Atunci, ce ar fi să mă minţi frumos, să îmi şopteşti la ureche, astfel încât doar eu să aud... doar două cuvinte, atât îţi cer! Iar secretul tău va rămâne mereu ascuns, mereu păstrat cu sfinţenie într-un colţişor al fiinţei mele.
Hai, spune-mi că mă iubeşti!

Sick-Cinema

Acum câteva zile am observat un afiş amplasat ostentativ în centrul oraşului: Legături bolnăvicioase, unul din rolurile principale fiind jucat de vocalistul trupei Vama Veche.

Cum a fost? Ei bine, titlul este mai mult decât sugestiv.

Aşezaţi voioşi pe scaunele destul de confortabile ale cinematografului Republica, în zgomotul molfăiturilor de chips-uri şi popcorn, suntem întâmpinaţi de o scenă semi-erotică: un el şi o ea, descoperindu-se suav, prin mângâieri tandre.

Eu ţi-am alergat prin vene,

Ţi-am suflat cu dor pe gene.

Eu ţi-am upgradat sărutul,

Ţi-am iubit necunoscutul...
Pe neaşteptate, tot acea ea (Chichi) se îndrăgosteşte de o altă ea (Alexandra); nimic ieşit din comun până în acest moment. Mai surprinzător este momentul în care suntem nevoiţi să realizăm că cei doi iubiţi pe care i-am îndrăgit încă din primele câteva secunde ale filmului, sunt înrudiţi -sunt frate şi soră.

Am fost zmeul tău mereu,

Să mă ţii în vânt nu-i greu.

N-ai ştiut să tragi de sfori,

Am căzut de mii de ori.

...Trebuie să zbooor!

Astfel, cei trei tineri îşi trăiesc propria dramă, un zbucium interior de o nuanţă aproape grotească, în anumite momente. Suntem oare în măsură să-i condamnăm? Nu. Fiecare are dreptul de a-şi căuta şi găsi fericirea în locuri nebănuite sau chiar interzise de către o societate cu viziuni prea înguste...

Să fac dragoste cu ploaia, să fac dragoste cu vantul,

Să fac dragoste cu cerul, să mă-ntind pe tot pământul!

Stelele-s pistruii nopţii, luna-i amintirea zilei,

Norii sunt cearşeaf pe soare, ei mă vor uita de tine..

Punctul culminant, replica genială a lui Sandu (Tudorel Chirilă, al nostru) este puţin cam puternică pentru a o putea reda fără să cenzurez 80% din cuvintele acestuia, astfel încât las doritorii să urmărească filmul cu atenţie.

Liniştea va curge-n mine..

Doamna Mihaela Rădulescu apare într-un moment încărcat de tensiune, iar cuvintele acesteia vin să ne descreţească puţin frunţile, prin ilarul situaţiei. De asemenea, îl puteţi recunoaşte pe fostul component al formaţiei La Familia, în calitate de mândru taximetrist.
Un lucru curios: filmul a fost dedicat bunicii L... No comment.

Concluzia ce se vroia trasă: Măcar în filme taximetriştii ascultă şi altceva decât manele -în cazul de faţă, o piesă a formaţiei Vama Veche. Ahh, şi încă ceva..vreau şi eu o brăţară asemănătoare cu cea pe care o purta Chichi!

Frânturi nesfârşite de egoism

Stăteam frustrată pe marginea patului atunci când tata a intrat in cameră. Vroia să îi vorbesc despre mine, despre tristeţea mea. Încerca să mă ajute să trec peste evenimentele ce se derulaseră în ziua respectivă. Îmi cunoştea tulburarea şi dorea să îmi aline puţin durerea.

Deşi au trecut câţiva ani buni de atunci -aproape 5- îmi aduc atât de bine aminte expresia feţei lui când i-am replicat: "Eşti egoist. Încerci să mă ajuţi doar pentru a te asigura de faptul că îţi îndeplineşti îndatoririle paternale. Ştiind că ai venit să-mi vorbeşti, vei putea să dormi mai liniştit în noaptea asta, scăpând de senzaţia apăsătoare că acum ai dat greş ca Tată." Evident, am primit răspunsul standard: "O fac pentru că eşti fiica mea şi te iubesc." Pornise deja către uşă, fugind de conversaţie -evident jignit de afirmaţia ce-o făcusem-, moment în care eu am încercat să-i explic ceea ce mi se părea atât de evident: cu toţii iubim, dar esenţa sentimentelor noastre nu vine din vreo pornire lăuntrică înălţătoare, ci este doar rodul egoismului nemărginit care sălăşluieşte în noi. Iubim deoarece dorim să fim iubiţi la rândul nostru; ii ajutăm pe cei din jur pentru ca în momentul în care vom avea nevoie la rândul nostru, să primim un braţ salvator de la cei în cauză; ne străduim să simţim compasiune pentru unul din semenii noştri deoarece avem adânc înrădăcinat în noi gândul că aşa trebuie şi e normal să simtă orice fiinţă umană ce posedă un suflet. Toate acestea sunt o încercare permanentă de a ne mântui pe noi înşine.

Am descoperit faptul că sunt egoistă încă din copilărie. Am sesizat egoismul mai mult sau mai puţin făţiş al tuturor persoanelor ce mă înconjoară. Este un sentiment primordial, ceva ce ne va ghida mereu în viaţă; toate celelalte sentimente se vor subordona ei şi vor fi în permanenţă dominate de aceasta.

O fi într-adevăr aşa? De cele mai multe ori, da. Există totuşi unele momente de rătăcire în care ne uităm într-un colţişor al fiinţei noastre şi trăim doar pentru..acel cineva, ne contopim în dorinţele sale şi venerăm fiecare părticică a fiinţei lui. Sunt doar scurte secunde dulci acestea, răsfirate apoi în neant de egoismul ce se descătuşează şi învie subit în noi cu o viteză uluitoare.

Am fost crudă în acea zi, am acţionat necugetat expunându-mi părerea atât de puţin pertinentă. Iar simplul fapt că nu am primit nici o replică, în afară de părăsirea instantanee a încăperii de către tatăl meu, a fost o confirmare tacită a faptului că l-am pus pe gânduri.. "poate chiar are dreptate, o făceam în primul rând pentru liniştea mea sufletească".

Studcard

Iată o iniţiativă pe care studenţii clujeni o îmbrăţişează cu entuziasm! Este vorba, nici mai mult nici mai puţin, despre un card ce atestă faptul că urmăm cursurile unei anumite facultăţi clujene, fapt ce aduce cu sine o serie de reduceri de preţ în diverse magazine, restaurante, cluburi, teatre. Nu este vorba despre o minimalizare spectaculoasă a preţurilor, căci avem de-a face, în general, cu reduceri de 10%.. însă aşa e tot studentul: când are ocazia să introducă în buzunar cu două pachete de ţigări în plus pe lună, nu se supără chiar deloc.
Cea mai îmbucurătoare veste ne vine de la RATUC (Regia Autonomă de Transport Urban Călători), care oferă gratuitate (studenţilor bugetari) pe două linii...Ceea ce îmi aduce aminte de importanta descoperire pe care am făcut-o chiar azi.
Dar, mai întâi, simt nevoia să fac o mică paranteză. Pentru cei care sunt familiarizaţi cu mijloacele de transport în comun clujene, nu este o noutate faptul că o călătorie cu autobuzul implică mult mai mult decât simpla deplasare din locaţia X înspre locaţia Y; este o adevărată aventură, implicând totodată o iminentă descărcare a adrenalinei. Nu, nu este vorba despre aglomeraţia insuportabilă, despre faptul că domnul burtos, care a consumat în prealabil cantităţi industriale de bere, îşi postează foarte confortabil talpa piciorului peste pantofii tăi, nici despre ghionturile deloc discrete primite de la bătrânii care dau o luptă crâncenă pentru a ajunge cât de curând înspre singurul loc rămas neocupat, în cealaltă extremitate a autobuzului. Mă refer acum la vitezele supersonice cu care se deplasează şoferii, instruiţi parcă în cadrul forţelor speciale de intervenţie... sau poate sunt doar fani înrăiţi ai filmului Cursa Infernală (vi-i mai amintiţi în rolurile principale pe Sandra Bullock şi Keanu Reeves). Problema apare atunci când vitezei exagerate îi urmează, inevitabil, şi frânele bruşte, capabile să te propulseze din fundul autobuzului direct în geamul aflat în spatele şoferului nărăvaş -noroc cu aceste despărţitoare, căci altfel jumătate din paşnicii călători ar ajunge să călărească scaunul şoferului cu mult înainte de a ajunge la destinaţie.
Ei bine, azi am avut parte de o mică "revelaţie". Autobuzul cu care circulam s-a oprit în dreptul unui al doilea, în faţa unei intersecţii semaforizate. Întâmplător, mi-am aruncat privirea înspre şoferul autobuzului alăturat, aflat la vreo 3 metri de mine. Nu mică îmi fu mirarea când îl observ pe acesta totalmente scufundat în lecturarea...... unei reviste Playboy!! Acum sincer, nu am nimic cu cei care în timpul condusului mai răspund la un telefon mobil, află dintr-un articolaş sportiv un scor al meciului Steaua-Rapid (în timpul staţionării în faţa unui semafor)... dar chiar aşa?! Îmi pare rău doar pentru faptul că nu am avut ocazia să imortalizez momentul, neavând la îndemână un aparat foto. Poate data viitoare!
Revenind asupra tematicii iniţiale, dar păstrând firul ideilor, studenţii odată intraţi in posesia Studcard-ului vor avea reduceri şi într-un anumit.. Sex Shop. Îmi şi imaginez o domnişoară încântată, dând buzna şi cerând mândră: "O pereche de cătuşe aurii, vă rog.. am reducere de 10%, poftiţi cardul".
În concluzie, hai să ne înarmăm cu carnetele de student şi buletinul şi să ne deplasăm cu cea mai mare grabă să achiziţionăm cardul-minune.

Foarte puţin expusă

Trăim într-o lume în care comunicarea parcă nu mai cunoaşte bariere; pânza inteligenţei artificiale a inţesat aproape orice colţişor ascuns al Planetei Albastre; internetul a devenit, în ultimii ani, mult mai mult decât un simplu moft... a devenit parte importantă a vieţii de zi cu zi a oricărui individ... Nu ne mai mirăm atunci când badea Ion iese fuga-fuguţa în ogradă şi-i strigă nevestei: "Nah, hai că ne-o scris un mail Gică.. şi are acolo şi o poză cu Petrişor.."

Oamenii s-au adaptat repede noilor condiţii de mediu: a apărut o excrescenţă ciudată a mâinii drepte, care poate fi remarcată sub diverse forme şi culori.. -nelipsitul telefon mobil. Oare mai avem un loc numai al nostru, sau măcar timpul necesar să ne retragem într-o aparentă izolare de tot ceea ce înseamna Exterior, şi să comunicăm cu noi înşine? E o întrebare retorică. De fapt, cine mai are nevoie doar de propriile gânduri şi păreri? Lumea pare să aibă un exacerbat simţ exhibiţionistic.. mii de pagini de internet umplute cu poze ale diverşilor useri ce abia aşteaptă să fie remarcaţi, să-şi expună gândurile, părerile, impresiile, aşteptând încordaţi un feedback de la.. oricine e dispus să-şi piardă vremea cu nesfârşite incursiuni în vieţile altora. Avem nevoie să fim băgaţi în seamă şi aprobaţi iar una din modalităţi se pare că a devenit tocmai această expunere în faţa publicului larg. Primim un comentariu ce aduce prea puţin cu un compliment? Nici o problemă, se şterge; suntem apreciaţi, ridicaţi în slăvi de către utilizatorul X?..Perfect: ţintă ochită şi misiune îndeplinită!

Nu mă aştept să-mi invadeze nimeni intimitatea aici. Voi fi tăcută atunci când voi simţi nevoia; îmi voi enunţa doleanţele si părerile atunci când ele vor fi atât de pertinente încât să îmi pot permite să le demasc. Este un loc numai al meu, un loc în care îmi asum responsabilitatea şi dreptul de a mă pronunţa (sau nu) după pofta inimii. E un refugiu în neant.. sau un strigăt de ajutor. Dar ajutorul nu va veni decât din lăuntrul meu iar experienţa aceasta nouă mă va întări, la fel ca orice altă acţiune pe care am întrepins-o până acum.