La mare cu mine!

În curând, voi evada! Voi lăsa în urmă oraşul cenuşiu al părinţilor mei. Nu îl mai simt de câţiva ani ca aparţinându-mi, ca fiind spaţiul în care mi s-au scurs ani buni din copilărie şi adolescenţă. Resimt chiar o uşoară formă de claustrofobie ori de cîte ori mă aventurez în afara celor 4 pereţi. Pur şi simplu, nu sunt făcută să trăiesc într-un orăşel în care oamenii cunosc chiar şi motivul pentru care cumnata vecinului din al treilea bloc de lângă chioşculeţul de la colţ, nu şi-a găsit încă un loc de muncă stabil. Uneori, simt nevoia de a mă plimba pe stradă, fiind aproape sigură că nu mă voi intersecta cu vreun cunoscut (deh, fiecare cu ciudăţeniile lui!).

Cu alte cuvinte, Marea Neagră mă aşteaptă!!
Ca orice individ entuziasmat peste măsură de călătoria pe care urmează să o facă, am demarat operaţiunea făcut bagaje. Motivul oficial este următorul: nu doresc să îmi petrec mini-vacanţa cu gândul la obiectele neînsemnate (dar atât de utile în diverse împrejurări) pe care le-am uitat acasă. Şi uite-aşa, m-am apucat de treabă cu aproximativ... o săptămână înainte de plecare. De câteva zile bune, pe podeaua camerei mele zace un geamantan plin cu haine, costume de baie, cărţi, creme pentru plajă (loţiune pentru plajă, emulsie sidefată după plajă... să nu intrăm în detalii!, însă e dureros să observi cum jumătate din spaţiul liber al geamantanului este înghiţit de asemenea nimicuri). Per total, imaginea aceasta a hainelor şi obiectelor scurgându-se şi revărsându-se pe podea, conferă o atmosferă plăcută întregii încăperi. Astfel, nu pot să uit nici măcar o secundă de iminenta excursie. Şi adevărul este că nici nu îmi doresc asta.

Voi sta doar 8 zile departe de casă. Şi cu toate acestea, lista lucrurilor pe care le voi lua cu mine, creşte văzând cu ochii, pe zi ce trece. Iar geamantanul pare să devină din ce în ce mai neîncăpător. Un alt rucsăcel e deja pe punctul de a fi cooptat...
Noroc că aşteptarea se apropie de sfârşit. Peste mai puţin de 2 zile, am să-mi iau zborul.

Cum va fi?
Prima oprire: Ploieşti, sărit în braţele iubitului.
A doua oprire: mare, soare, întâlnit un prieten drag.
A treia (posibilă) oprire: Bucureşti, metrou, plimbat prin Herăstrău.
Per ansamblu, sper că mă voi întoarce cu multe amintiri plăcute şi la fel de multe poze.

Doar tu

Sunt anumite momente în care eşti doar tu...


Tu, ascultând la căşti muzica ce-ţi invadează întregul corp, făcându-l să vibreze într-un ritm haotic.
Tu, trăgând însetat din ţigară.
Tu, simţind Durerea furişându-se, asemeni unui şarpe, prin toate cotloanele sufletului tău. E o durere pe care ţi-o provoci voluntar, pentru că asta alegi tu, nu pentru că aşa au vrut alţii.
Tu, zâmbindu-ţi în oglindă, ştiind că de mâine vei putea să spui Nu!... iar acel "mâine" se va transforma curând în "azi", "acum", "de-acum încolo".
Tu, scriind de zor textul pentru blogul personal, amuzându-te la ideea că alte zeci de perechi de ochi se vor odihni în curând peste aceste rânduri.
Tu, ştergându-ţi lacrima din colţul ochiului... A fost o zi nefiresc de crudă.
Tu, tresărind şi realizând apoi că totul a fost doar un vis.

Restrângem rândurile

Am remarcat un fapt ciudat, de curând. La început -acum vreo 4 luni, când am decis să îmi creez acest spaţiu virtual- reuşeam să îmi expun propriile păreri în voie, mai în glumă, mai în serios, dar păstrând totuşi nealterate ideile esenţiale. Acum însă, răsfoind printre cele aproape 30 de posturi, am fost nevoită să recunosc: primele mele însemnări sunt incomparabil mai sincere, îmi reflectă perfect starea de spirit. Uite-mă într-un loc frustrată de părăsirea Clujului, în altul simţeam fiori de iubire, în alt loc dau de o înşiruire de fraze fără cap şi fără coadă -multe vorbe şi puţine idei, cum îmi spune Cosmin... Era atât de clar că nu încercam să dau explicaţii nimănui! Îmi scriam mie, în primul rând, iar cei ce urmau să-şi arunce ochii peste acele rânduri aveau un privilegiu, nu un drept. Fusese un simplu exerciţiu de descărcare a tuturor energiilor negative, lipsind acea doză de cenzură.


Da, e aproape inevitabil: În momentul în care ţii un blog personal, te vei simţi obligat să ambalezi elegant ideile pe care le împarţi cu cititorii anonimi. Până la urmă, ei sunt cei care deţin avantajul: tu oferi (voluntar) o cantitate de informaţie despre tine, iar el te judecă, îţi disecă părerile, interpretându-le după bunul plac. Este un risc pe care ţi-l asumi din secunda în care ai apăsat acel Publish.

Problema apare în momentul în care te trezeşti că aberaţiile tale sunt citite nu de 3, 4 indivizi care au dat un click aiurea şi s-au rătăcit întâmplător pe această pagină (căutand pe google cele mai noi manele interpretate de X-ulescu -paradoxal, am avut şi asemenea vizitatori!), ci chiar 50 de oameni pe zi, unii din ei devenind cititori fideli. Abia în acel moment, apare acea senzaţie apăsătoare... acel ceva care îţi sugereaza că blogul tău a încetat să mai fie proprietate privată. Te simţi dator să spui cititorului ceea ce vrea să audă. Ştii că postul al 23-lea a fost nostim şi a plăcut unui număr mare de oameni: iată că ştii acum şi ce doresc ei de la tine!


Simţi nevoia constantă de a mări numărul de vizitatori (cu cât ei sunt mai mulţi, cu atât şi dorinţa de a fi mai cunoscut în blogosferă e mai mare). Nimic mai uşor: arunci câte un comentariu interesant şi plin de duh pe cele mai vizitate bloguri: ale lui Zoso, Andressa, Alex Brie, Nihasa şi mulţi alţii, şi te trezeşti cu zeci de curioşi sosiţi într-un suflet de pe acele pagini. Mai vii şi cu o idee genială, un proiect dedicat numai şi numai bloggerilor (tendinţă ce a luat amploare, de curând). A se vedea operaţia: tricou de blogger (blogobula românească), forumul dedicat numai şi numai bloggerilor (asta pentru cei care ar dori să afle, fără prea mult efort, din doar 2 click-uri, toate bârfele blogobulei sau toate modalităţile de a ajunge un A-list blogger), revista bloggerilor (nu ne ajung paginile internetului, şi avântul muncitoresc ne va îndemna să împrăştiem din nemărginita noastră înţelepciune utilizând şi alte căi, decât cele deja consacrate).


Dacă nici aceste două idei nu te propulsează în atenţia blogo-devoratorilor, eşti un caz pierdut! Nu ai talent la scris, dom'le, asta e!
Ei bine, odată ce ai ajuns să îţi faci strategii sănătoase de promovare a blogului, şi chiar reuşeşti (bravo, ai o bulinuţă roşie de la mine), ajungi să te vinzi, practic, pe tine însuţi. Şi mă refer aici, în special, la cei ce deţin bloguri personale.. dureros de personale. Ca al meu, de exemplu.


Am simţit că mă îndrept încet, dar sigur, înspre punctul în care va trebui să iau hotărârea cea mare: scriu pentru mine sau pentru tine? Dacă o fac pentru tine, e inutil (până în momentul în care cineva va hotărâ să mă plătească pentru a o mai face). Dacă scriu pentru mine... ei bine, dacă scriu pentru mine, probabil că vor exista nişte schimbări subtile. De asemenea, probabilitatea ca blogul meu să devină mai puţin comercial (oricum nu a ajuns încă să fie atât de reader-friendly) va creşte.


Am ales varianta 2. Prima modificare a survenit deja: am decupat foarte discret ID-ul de messenger din profil...

Noi tentative

La scurt timp după sosirea în Satu Mare, luasem decizia de a păstra distanţa minimă reglementară (de cel puţin 2 metri) între mine şi PC, măcar câteva ore bune în fiecare zi. Doar de aceea există vacanţele şi concediile! Oamenii ar trebui obligaţi să îşi schimbe puţin stilul de viaţă, să iasă din rutina zilnică, să facă tot ceea ce nu au ocazia în celelalte săptămâni şi luni din an. Ei bine, nu s-a putut: m-am lăsat păgubaşă în mai puţin de 30 de minute. E nevoie de o schimbare?! Fie. Una esenţială?! Treacă de la mine. Dar nu când e vorba de raţionalizarea timpului pe care îl petrec în faţa monitorului!!

Această tentativă a eşuat lamentabil. Mă consolam doar cu ideea că reuşisem să mă las de tentantele ţigări. M-am obişnuit chiar şi cu gândul că de-acum încolo toate discuţiile pe care le voi purta cu amicii mei fumători se vor desfăşura în absenţa Pipei Păcii...

Dilema lunii: După cât timp, de la ultima ţigară, am voie să mă autointitulez nefumătoare cu acte în regulă? După cât timp răspunsul unei eventuale întrebări indiscrete va putea fi, pe bună dreptate, un simplu Nu fumez, în loc de atât de insuportabilele: Încerc să mă las, Sunt în plin proces de denicotinizare, Fumasem până de curând, dar...
Adevărul este că, în prezent, am ajuns la stadiul unui răspuns ce sună cam aşa: Nu fumez.... de exact 19 zile! Nu mai simt nevoia acută să-mi aprind o ţigară, însă reţin exact data, ora şi gustul ultimului fir savurat.


Ieri, mă izbeşte un alt gând: iniţierea unei noi campanii de vară, intitulată sugestiv: "Hai să fac mişcare în aer liber!". Ideea s-a născut, evident, după o scurtă analiză a timpului (îndelungat) petrecut între cei 4 pereţi (Nu suport oraşul ăsta... dacă eram încă în Cluj, colindam zilnic prin parcuri şi magazine... şi, doamne, ce dor mi s-a făcut şi de ceaiurile şi perniţele aruncate pe podeaua cafenelei Insomnia!).

Şi uite-aşa, înarmată cu mult tupeu, mi-am resuscitat rolele prăfuite şi m-am aventurat pe străzi. Cursul lin al desfăşurării evenimentelor a fost perturbat doar de un mic -dar semnificativ- detaliu: eu nu ştiu să merg cu rolele. Decât aşa... exact cât să nu aterizez în nas la fiece al doilea pas. Procesul coborârii celor 4 etaje ale imobilului, cocoţată pe role, a fost un mic chin. Nemaivorbind de tropotul infernal pe care îl făceam în casa scării, spre entuziasmul vecinilor. Îmi şi imaginam cum stau şi pândesc de după vizorul uşilor, să iasă la momentul oportun, cu o falcă în cer şi una în pământ, să zvânture puţin derbedeul care se plictiseşte şi face atâta hărmălaie.
Am reuşit să cobor vie (şi nevătămată de către vecini), şi am dat buzna pe alei. Iar când spun "buzna", mă refer mai degrabă la un anemic şi timid "lipa, lipa", căci, pe lângă lipsa antrenamentului de a mă deplasa cu rolele, drumurile erau pur şi simplu infecte: petic peste petic, pietricele la tot pasul. Iar pentru a căuta un teren prielnic, ar fi fost nevoie de multă răbdare şi, inevitabil, m-aş fi expus mai multor perechi de ochi amuzaţi de mişcările mele nesigure. Sau poate sunt mult prea paranoică uneori.

Am abandonat cât se poate de repede şi această încercare de a mă opune rutinei zilnice, şi am pornit înspre casă în mai puţin de 30 de minute de la coborâre. Iar povestea a avut, per total, un aspect simetric: finalul a constat în urcarea aceloraşi 4 etaje, însoţită de acelaşi tropot infernal şi de aceleaşi impresii (dovedite, ulterior, a fi flase) despre vecinii curioşi şi puşi pe ceartă.

Vreau să plec departe, departe. Şi, în cel mult 2-3 săptămâni, ar trebui să fiu prin Ploieşti, Bucureşti şi, în cele din urmă, la mare -probabil cu cortul, prin Vamă. Până atunci, nu pot decât să îmi ţin degetele încrucişate pentru ca vremea să ţină cu mine şi să pot să evadez, într-un glorios final, în celălalt capăt de ţară.

Scurt anunţ

Am fost deseori întrebată despre motivele pentru care ID-ul de messenger mi se lăfăie mândru pe profilul blogului. În momentul creerii spaţiului de defulare a atâtor gânduri haotice, a micului meu "refugiu", fusese doar un gest instinctual: mi se cerea să completez un câmp al profilului, şi am făcut-o fără să analizez eventualele consecinţe ale actului meu. La urma urmei, nu consider că printr-o simplă intervenţie verbală ar putea cineva să-mi invadeze spaţiul intim. Pentru orice eventualitate, există acolo acel butonaş de ignore, ce poate fi utilizat cu încredere.


Ce-i drept, au existat momente în care m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai sănătos să sustrag acest mic detaliu de acolo. Cu siguranţă aş fi scăpat de câteva remarci tâmpe, sau chiar vulgare. Pe de altă parte, ID-ul meu persistă în a rămâne ferm pe poziţii, deoarece astfel deschid o uşiţă şi unor oameni interesanţi, carismatici, cu care am câteva lucruri în comun, sau aş putea să stau la un "pahar de vorbe" pe diverse teme, cu cea mai mare plăcere. Evident, această categorie de oameni este una extrem de rară, însă, mai mult ca sigur, dacă ajungi să cunoşti (sau doar să intri în contact) cu o singură persoană care reuşeşte să te uimească, să te facă să zâmbeşti sau să realizezi că mai există în jur şi alţi oameni pe placul tău... înseamnă că a meritat.


Aş spune că am pătruns de curând în lumea virtuală a Internetului. Primul meu abonament datează de-acum un an şi jumătate, iar până în acel moment, de prea puţine ori mi-am făcut apariţia în vreo sală de net. Când se întâmpla, totuşi, să intru, cu siguranţă căutam doar nişte texte-suport pentru vreun referat. Treaba o rezolvam în câteva minute şi nu pierdeam nici o secundă în plus în faţa monitorului ce părea să nu promită nimic mai mult. Cu alte cuvinte, am ratat epoca mirc-ului, a asl-pls-urilor. (Din surse sigure putem afla că, pe vremuri, IQ-ul şi (probabil) media de vârstă a celor ce bântuiau prin canalele mirc-ului, era net superioară celei pe care am găsi-o acum pe-acolo. Totuşi, mi se pare plauzibilă presupunerea conform căreia unii dintre acei indivizi au rămas, şi-au format propriile comunităţi închise, greu accesibile tinerilor cu hormoni jucăuşi şi dorinţa de afirmare printr-un oripilant bună, păpuşă..asl...)

După cum spuneam, nu am prins acest val... însă am aterizat chiar în perioada de glorie a messenger-ului. Petrec mult timp (a se citi "mult prea mult timp") în faţa calculatorului. Un prim motiv ar fi natura facultăţii pe care o urmez, care mă obligă să nu stau prea mult departe de pc, iar apoi, pentru că ÎMI PLACE.
Am ajuns să cunosc (strict prin intermediul acestui mediu) 4 oameni, în acest an şi jumătate. Cei 4 pentru care a meritat. (Ulterior, i-am întâlnit pe doi dintre ei şi în viaţa reală). Una din aceste persoane a devenit jurnalul meu ambulant; o altă persoană e cineva de ale cărui replici, poveşti şi personaj întruchipat îmi este şi acum dor... iar un al treilea este chiar iubitul meu. (Era de aşteptat ca doi oameni care stau cu ochii lipiţi de monitor 24 din 24, cu mici exagerări, să se cunoască astfel.)

Deşi aş fi avut ocazia să port nesfârşite conversaţii inutile cu n persoane, am făcut mereu o triere rapidă a acestora. Veşnica replică acră -Ne cunoaştem de undeva?- servită drept răspuns oricui încearcă să se infiltreze în lista mea, e cea care reuşeşte să sperie şi să alunge cei mai mulţi doritori. Îi apreciez pe cei care într-adevar au ceva de spus (sau reuşesc, măcar, să creeze iluzia aceasta), pe cei ce simt nevoia să-şi împărtăşească o părere pertinentă sau să adreseze o întrebare decentă. În lipsa celor mai sus amintite, nu pot decât să ofer un respectuos salut, şi am încheiat socializarea cu personajul. În general, cei care reuşesc să îmi capteze atenţia pentru mai mult de 20 de secunde, ajung să mă considere în următoarele 15: insensibilă, îngâmfată, rece.. şi câte altele nu am auzit în ultimele luni?! Iar asta se întâmplă pentru că sunt rareori prietenoasă în momentul în care cineva nu ştie să-mi transmită exact ceea ce doreşte, sau, dimpotrivă, insistă inutil asupra unui fapt. Ca oricine, am şi eu zilele mele mai puţin bune...

Ămmm.. Ceea ce vroiam de fapt să subliniez cu acest post este faptul că sunt în căutarea unui chiriaş (a se citi unei chiriaşe), pentru apartamentul din Cluj. Pentru informaţii suplimentare, cei interesaţi (a se citi cele interesate), mă pot contacta prin ID-ul afişat în profil. Cam atât.

Later edit: Căutările s-au terminat şi au fost încununate de succes.

Minus un viciu

Am toate motivele din lume pentru a sărbători azi. A trecut mai bine de o săptămână de când nu m-am mai lăsat pradă ispitei, de când buzele-mi tremurând de nesaţ au atins pentru utlima oară filtrul unui Pall Mall Ultra Lights.

De atunci, lupt într-una. Am decis că mă voi lăsa de fumat chiar de-ar fi să fie ultimul lucru din lume pe care-l mai duc la capăt. Şi asta nu neapărat din cauza sutelor de neajunsuri pe care le înglobează actul fumatului, ci pentru că îmi place să-mi testez mereu ambiţia, capacitatea de a păstra promisiunile făcute mie însămi; îmi place să simt că am putere deplină asupra organismului meu, şi reuşesc să-mi refulez dorinţele primordiale, instinctuale, atunci când situaţia o cere.

Mă imaginez deseori fumând. Uneori, chiar visez că fumez. O ţigară, două, trei... şi pe urmă, tot în vis, îmi amintesc că îmi propusesem să mă las. Mă trezesc mereu cu un sentiment de culpă. Abia în momentul în care conştientizez că totul se petrecuse într-un alt plan, al oniricului, mă pot debarasa, în sfârşit, de acea stare apăsătoare.
Ultima oară m-a copleşit pofta aceea teribilă în timp ce amplasam strategic pe măsuţă un beţişor parfumat. Când să duc mâna la buzunar, căutând bricheta pentru a o aprinde, îmi aduc aminte: Nu mai am brichetă, nu mai am ţigări..... nu mai am aeeerrrr! Mi-a trecut, însă, fără să dau buzna la primul chioşc.
Pe lângă dorinţa aceea aprigă de a triumfa, de a mă ridica deasupra acestui viciu, îmi vin mereu în gând şi alte argumente pentru care condiţia de nefumător este una mai fericită decât cea a unui împătimit de nicotină. Nu e vorba doar de zecile de lucruri evidente (sănătate, cheltuială nefondată, aspect inestetic, miros neplăcut impregnat în haine..). Conştientizam aceste lucruri şi în momentul în care mă apucasem, însă nu au constituit un motiv destul de bun pentru a nu mă lăsa pradă ispitei. Astfel încât, nu pot decât să rememorez câteva scene relevante, din perioada mea de fumătoare înrăită, pentru a-mi uşura oareşicum situaţia:

(Actul 1) Stau la coafor, pe scaun, aşteptând să mi se usuce părul. Pentru a mai trece timpul, port o conversaţie amabilă cu doamna trecută demult de prima tinereţe, care îmi aranjează şuviţele. Deodată, aceasta îmi arată pe fereastră cele câteva domnişoare care pălăvrăgeau de zor, în timp ce trăgeau cu nesaţ din căte o ţigară: Ce urâte şi dezgustătoare mi se par tinerele astea cu ţigara în mână. Fumatul nu e pentru fete! Nu le stă bine cu ţigara în gură şi basta!, îmi marturiseşte ea. Eu tac mâlc, mă fac mică de tot. Neobservându-mi fâstâceala, ea continuă: Tu nu fumezi, drăguţă, nu-i aşa? Oricât de binevoitor era zâmbetul pe care mi-l arunca, nu puteam să neg cu neruşinare. A trebuit să recunosc. Dacă ma voi reîntoarce vreodată în respectivul salon, prima replică, după Bună ziua, va fi cu siguranţă: M-am lăsat!.

(Actul 2) Ora 03:30 am. Mi se face poftă de o ţigară. Unde găsesc la ora asta ţigări?! Cel mai apropiat loc de unde aş putea să mă aprovizionez e mult prea departe. Rămân acasă, nefericită şi stresată; îmi rod unghiile până în zori, numărând minutele până la deschiderea primului magazin.

(Actul 3) Suntem proiectaţi în toiul unei nopţi romantice, cu atmosfera perfectă, cu partenerul lângă mine, ţinându-mă în braţe. Pe neaşteptate, se naşte în mine un chef nebun (dar nebun de tot!), să ies pe balcon la o ţigară, să iau cu mine toată atmosfera, partenerul, să stau ghemuită în braţele lui în timp ce inhalez fumul aducător de fericire. Partenerul, nefumător convins şi aprig militant împotriva acestui viciu, poate să ajungă la o singură concluzie: dacă şi în asemenea momente am nevoie de atingerea divină a unei ţigări... e grav! Şi, într-un fel, nu am cum să nu-i dau dreptate, însă nu putem să controlăm întru totul momentele în care poftele cele mai păcătoase vin să ia stăpânire asupra noastră.

(Actul 4 -un mic exemplu ce vine să susţină lema conform căreia femeile sunt experte în spaţiul sacru al bucătăriei, adevărate vestale, ele descurcându-se în acest teritoriu chiar şi cu ochii închişi sau, în caz de nevoie, chiar şi cu două degete ocupate.. cu sprijinitul unei ţigări aprinse) Ei bine, simţindu-mă aptă de a trebălui prin bucătărie, în compania nelipsitei ţigări, deschid frigiderul, îmi scot la iveală mâncarea ce trebuia doar încălzită. În toiul acţiunii de îndepărtare a capacului (cu mâna în care ţineam grozăvia, căci cealaltă era ocupată deja cu aranjatul câtorva căni -deh, pe principiul că femeile pot face 100 de lucruri deodată, şi chiar foarte bine!), se întâmplă nenorocirea: capacul se izbeşte de ceva, foarte uşor, dar exact atât cât să-mi alunece ţigara dintre degete, să mă ard pe încheietură, pentru ca apoi, ţigara să aterizeze direct în sosul din interiorul vasului...And there goes the dinner.

... Şi NU, nu voi sărbători azi aprinzându-mi o ţigară.

Ei şi fotbalul

Sunt acasă, deci:

¤ trebuie să aştept jumătate de oră în faţa bancomatului, în vreme ce doi inşi privesc tâmp înspre el şi apasă frenetic pe butoanele nepotrivite. Dacă ar fi învăţat să citească, poate ar fi fost un mare avantaj pentru ei. Mi-era şi jenă să intervin, să nu care cumva să ofensez venerabilii proprietari de card. Prin urmare, am aşteptat cuminţică la rând, alături de ceilalţi sătmăreni binevoitori.

¤ am avut ocazia să port conversaţii inedite cu tata:
Eu: A trebuit să reinstalez DC-ul...ce ai făcut cu el, cât am fost plecată?
El: L-ai reinstalat?!? Şterge-l repede...vrei să ne amendeze sau să ne bage la puşcărie?! Tu nu ştii că mai nou asta păţesc cei care utilizează programe piratate?!
Se pare că unii au rămas sever traumatizaţi în urma lecturării acelor articolaşe ameninţătoare.

¤ sunt nevoită să privesc meciuri de fotbal plictisitoare, chiar dacă numai cu o jumătate de ochi, căci pc-ul e amplasat nu foarte departe de televizor. Niciodată nu am înţeles care e acea legătură primordială care face ca bărbaţii şi fotbalul să fie inseparabili. Nu e vorba doar despre răbdarea copleşitoare cu care stau plantaţi în faţa televizorului ori de câte ori se difuzează un meci, nici despre faptul că ajung să nu mai vadă nimic altceva decât ecranul din faţa lor, nelipsitele seminţe şi beri; sau că sunt practic vrăjiţi de comentariile răstite (unele extrem de inutile) ce ţiuie dinspre TV. Mă întreb însă, cum reuşeşte imaginea unei gloate de indivizi obosiţi şi disperaţi hăituind o biată minge, să le capteze într-atât atenţia?
Pare-se că în acele momente, singurul raison de vivre este finalul fericit al meciului. Nu contează fair-play-ul jucătorilor sau frumuseţea jocului (presupunând că aceasta ar exista), doar scopul final: victoria echipei favorite!
Observând feţele schimonosite ale unora, în momentele mai tensionate ale jocului, nu pot să nu-mi imaginez cam ce îi trece prin minte unui bărbat: "Aşa... jucătorul se deplasează bine, l-a ocolit pe X-ulescu..hah! şi pe Y-ulescu.. aşa...du-teee!, du-teeee!..încă puţiiin... cât mai aproape de poartă.. şi..şi ...şi... S-a strigat cumva gol?!? Am văzut eu bine?! A fost chiar un GOL?! Ahh, toţi ovaţionează! Incredibil, deci e chiar GOL! Trebuie neapărat să mă apuc şi eu să răcnesc din toţi rărunchii, să afle şi vecina de la doi, şi copiii deja adormiţi de la 4, că trăim un moment unic în istorie. În plus, voi demonstra astfel tuturor că sunt un mascul feroce, iubitor de fotbal.."
-Gooooolll!, un prelung ţipăt răguşit se face auzit, înspre nemulţumirea personajelor feminine din imediata apropiere, care nu pot decât să se întrebe retoric: "Oare o fi fost la fel de entuziasmat şi când s-a născut fiul nostru? Sau când Maricica şi-a luat licenţa? Parcă nu."
Şi uite-aşa, ne reîntoarcem la îndelung disputata temă de discuţie: majoritatea bărbaţilor rămân veşnic nişte copii, iar jocul şi victoriile dobândite sunt elemente vitale ale existenţei lor. Nu ai cum să nu te uiţi zâmbind înspre ditamai masculul care trăieşte atât de intens un banal meci de fotbal. Oare de asta nu putem trăi fără ei?

Plecarea

S-a încheiat şi sesiunea, de bine-de rău. Drept urmare, ieri mi-am părăsit sediul central -reşedinţa din Cluj- şi am revenit în oraşul părinţilor mei, pentru o perioadă. A fost o adevărată aventură zămislirea bagajelor, actul de îngrămădire a sutelor de obiecte complet inutile (dar nelipsite din încăperea oricărei domnişoare) în bagaje şi cutii parcă mult prea înguste şi mult prea puţine la număr. Încercasem cu câteva zile în urmă să mai răresc din achiziţiile făcute de-a lungul anilor. Să pun eticheta de "mă pot lipsi de asta" pe cât mai multe lucruri, să scap de toate nimicurile. Rezultatul?... Aproape insesizabil! Cu greu mă înduram să renunţ până şi la zecile de post-it-uri vechi de când lumea, conţinând banalităţi obişnuite (cu accente uşor hazlii, tocmai datorită simplităţii lor): "lapte, plătesc chirie, lab3-pr11, dă două beep-uri lui X!"
Iată şi o scurtă conversaţie relevantă, din timpul iniţiativei mele lăudabile:
Eu: Guess what! Mi-am găsit rujul maro!
El: ?!? De când foloseşti tu ruj? (adevărul este că, de câteva luni încoace -de când ne cunoaştem- nu m-a văzut cu rujul tronând pe buze, doar în câteva poze)
Eu: Păi... nu îl folosesc. Dar îl ador!
Şi cu asta, mi-am încheiat pledoaria. Numai femeie să nu fii, când vine vorba de mutat.

Duminica, în câteva ore am reuşit să ştergem toate urmele prezenţei mele în apartament, să împachetăm tot (cu dese pauze, în care făceam vânt pisicii din cameră, căci, aparent, îşi propusese să se frece de toate bagajele ce-i ieşeau în cale).

Mi-am exersat, cu această ocazie, abilitatea de a înghesui lucruri foarte multe în bagaje foarte mici. Mai am foarte puţin de lucru la acest capitol, iar apoi mă voi putea angaja ca şi împachetator profesionist (evident, doar dacă CV-ul nu va tebui să conţină şi menţiunea: expert în aruncatul obiectelor nefolositoare) .

Drumul de 3 ore şi ceva până în Satu Mare este unul foarte plăcut, din punctul de vedere al unui şofer -şoseaua e extrem de bine pusă la punct între cele două oraşe. Pentru mine, însă, e un chin de fiecare dată. Mi se face rău în majoritatea mijloacelor de transport, iar maşina tatălui meu nu face excepţie. Şi, ca întotdeauna, tata a avut de înfruntat un drum luuung cu două quasi_cadavre (eu şi mama, de la care am moştenit nenorocirea), care nu au scos nici un sunet pe tot parcursul drumului; aveam puterea doar de a mai mişca uneori câte-un deget, în momentul în care doream să semnalăm ceva.. Pentru un străin, toată scena ar fi părut ruptă dintr-un film nereuşit cu detectivi sub acoperire şi încăperi cu microfoane ascunse.

Odată cu schimbarea aerului de Cluj cu cel din Satu Mare, m-a izbit un gând: poate ar fi o idee bună să renunţ a mai sta în faţa PC-ului cât e ziua de lungă. Ei bine, mândră de decizia luată şi încrezătoare în forţele-mi proprii, mă aşez pe canapeaua din faţa televizorului şi încep să butonez frenetic la telecomandă. După 5 minute de plictis total, simt nevoia să fac o scurtă pauza şi, până să fac un tur al apartamentului, tata deja se postase în faţa TV-ului, luând sub stăpânire totală biata telecomandă. Şi uite-aşa, mă returnez resemnată în faţa monitorului, mai răsfoiesc printre bloguri, ascult puţină muzică, citesc câteva mailuri şi evit cu graţie să caut cursurile pe care îmi propusesem să le parcurg în perioada vacanţei. Asta e, sunt dependentă de net!, şi nu mai e nimic de făcut înspre salvarea mea.