Un mic refugiu in neant...

La mare cu mine!

2006-08-03T22:26:00.000+03:00

În curând, voi evada! Voi lăsa în urmă oraşul cenuşiu al părinţilor mei. Nu îl mai simt de câţiva ani ca aparţinându-mi, ca fiind spaţiul în care mi s-au scurs ani buni din copilărie şi adolescenţă. Resimt chiar o uşoară formă de claustrofobie ori de cîte ori mă aventurez în afara celor 4 pereţi. Pur şi simplu, nu sunt făcută să trăiesc într-un orăşel în care oamenii cunosc chiar şi motivul pentru care cumnata vecinului din al treilea bloc de lângă chioşculeţul de la colţ, nu şi-a găsit încă un loc de muncă stabil. Uneori, simt nevoia de a mă plimba pe stradă, fiind aproape sigură că nu mă voi intersecta cu vreun cunoscut (deh, fiecare cu ciudăţeniile lui!).

Cu alte cuvinte, Marea Neagră mă aşteaptă!!
Ca orice individ entuziasmat peste măsură de călătoria pe care urmează să o facă, am demarat operaţiunea făcut bagaje. Motivul oficial este următorul: nu doresc să îmi petrec mini-vacanţa cu gândul la obiectele neînsemnate (dar atât de utile în diverse împrejurări) pe care le-am uitat acasă. Şi uite-aşa, m-am apucat de treabă cu aproximativ... o săptămână înainte de plecare. De câteva zile bune, pe podeaua camerei mele zace un geamantan plin cu haine, costume de baie, cărţi, creme pentru plajă (loţiune pentru plajă, emulsie sidefată după plajă... să nu intrăm în detalii!, însă e dureros să observi cum jumătate din spaţiul liber al geamantanului este înghiţit de asemenea nimicuri). Per total, imaginea aceasta a hainelor şi obiectelor scurgându-se şi revărsându-se pe podea, conferă o atmosferă plăcută întregii încăperi. Astfel, nu pot să uit nici măcar o secundă de iminenta excursie. Şi adevărul este că nici nu îmi doresc asta.

Voi sta doar 8 zile departe de casă. Şi cu toate acestea, lista lucrurilor pe care le voi lua cu mine, creşte văzând cu ochii, pe zi ce trece. Iar geamantanul pare să devină din ce în ce mai neîncăpător. Un alt rucsăcel e deja pe punctul de a fi cooptat...
Noroc că aşteptarea se apropie de sfârşit. Peste mai puţin de 2 zile, am să-mi iau zborul.

Cum va fi?
Prima oprire: Ploieşti, sărit în braţele iubitului.
A doua oprire: mare, soare, întâlnit un prieten drag.
A treia (posibilă) oprire: Bucureşti, metrou, plimbat prin Herăstrău.
Per ansamblu, sper că mă voi întoarce cu multe amintiri plăcute şi la fel de multe poze.

Doar tu

2006-08-03T22:12:00.000+03:00

Sunt anumite momente în care eşti doar tu...

Tu, ascultând la căşti muzica ce-ţi invadează întregul corp, făcându-l să vibreze într-un ritm haotic.
Tu, trăgând însetat din ţigară.
Tu, simţind Durerea furişându-se, asemeni unui şarpe, prin toate cotloanele sufletului tău. E o durere pe care ţi-o provoci voluntar, pentru că asta alegi tu, nu pentru că aşa au vrut alţii.
Tu, zâmbindu-ţi în oglindă, ştiind că de mâine vei putea să spui Nu!... iar acel "mâine" se va transforma curând în "azi", "acum", "de-acum încolo".
Tu, scriind de zor textul pentru blogul personal, amuzându-te la ideea că alte zeci de perechi de ochi se vor odihni în curând peste aceste rânduri.
Tu, ştergându-ţi lacrima din colţul ochiului... A fost o zi nefiresc de crudă.
Tu, tresărind şi realizând apoi că totul a fost doar un vis.

Restrângem rândurile

2006-07-27T10:11:00.001+03:00

Am remarcat un fapt ciudat, de curând. La început -acum vreo 4 luni, când am decis să îmi creez acest spaţiu virtual- reuşeam să îmi expun propriile păreri în voie, mai în glumă, mai în serios, dar păstrând totuşi nealterate ideile esenţiale. Acum însă, răsfoind printre cele aproape 30 de posturi, am fost nevoită să recunosc: primele mele însemnări sunt incomparabil mai sincere, îmi reflectă perfect starea de spirit. Uite-mă într-un loc frustrată de părăsirea Clujului, în altul simţeam fiori de iubire, în alt loc dau de o înşiruire de fraze fără cap şi fără coadă -multe vorbe şi puţine idei, cum îmi spune Cosmin... Era atât de clar că nu încercam să dau explicaţii nimănui! Îmi scriam mie, în primul rând, iar cei ce urmau să-şi arunce ochii peste acele rânduri aveau un privilegiu, nu un drept. Fusese un simplu exerciţiu de descărcare a tuturor energiilor negative, lipsind acea doză de cenzură.

Da, e aproape inevitabil: În momentul în care ţii un blog personal, te vei simţi obligat să ambalezi elegant ideile pe care le împarţi cu cititorii anonimi. Până la urmă, ei sunt cei care deţin avantajul: tu oferi (voluntar) o cantitate de informaţie despre tine, iar el te judecă, îţi disecă părerile, interpretându-le după bunul plac. Este un risc pe care ţi-l asumi din secunda în care ai apăsat acel Publish.

Problema apare în momentul în care te trezeşti că aberaţiile tale sunt citite nu de 3, 4 indivizi care au dat un click aiurea şi s-au rătăcit întâmplător pe această pagină (căutand pe google cele mai noi manele interpretate de X-ulescu -paradoxal, am avut şi asemenea vizitatori!), ci chiar 50 de oameni pe zi, unii din ei devenind cititori fideli. Abia în acel moment, apare acea senzaţie apăsătoare... acel ceva care îţi sugereaza că blogul tău a încetat să mai fie proprietate privată. Te simţi dator să spui cititorului ceea ce vrea să audă. Ştii că postul al 23-lea a fost nostim şi a plăcut unui număr mare de oameni: iată că ştii acum şi ce doresc ei de la tine!

Simţi nevoia constantă de a mări numărul de vizitatori (cu cât ei sunt mai mulţi, cu atât şi dorinţa de a fi mai cunoscut în blogosferă e mai mare). Nimic mai uşor: arunci câte un comentariu interesant şi plin de duh pe cele mai vizitate bloguri: ale lui Zoso, Andressa, Alex Brie, Nihasa şi mulţi alţii, şi te trezeşti cu zeci de curioşi sosiţi într-un suflet de pe acele pagini. Mai vii şi cu o idee genială, un proiect dedicat numai şi numai bloggerilor (tendinţă ce a luat amploare, de curând). A se vedea operaţia: tricou de blogger (blogobula românească), forumul dedicat numai şi numai bloggerilor (asta pentru cei care ar dori să afle, fără prea mult efort, din doar 2 click-uri, toate bârfele blogobulei sau toate modalităţile de a ajunge un A-list blogger), revista bloggerilor (nu ne ajung paginile internetului, şi avântul muncitoresc ne va îndemna să împrăştiem din nemărginita noastră înţelepciune utilizând şi alte căi, decât cele deja consacrate).

Dacă nici aceste două idei nu te propulsează în atenţia blogo-devoratorilor, eşti un caz pierdut! Nu ai talent la scris, dom'le, asta e!
Ei bine, odată ce ai ajuns să îţi faci strategii sănătoase de promovare a blogului, şi chiar reuşeşti (bravo, ai o bulinuţă roşie de la mine), ajungi să te vinzi, practic, pe tine însuţi. Şi mă refer aici, în special, la cei ce deţin bloguri personale.. dureros de personale. Ca al meu, de exemplu.

Am simţit că mă îndrept încet, dar sigur, înspre punctul în care va trebui să iau hotărârea cea mare: scriu pentru mine sau pentru tine? Dacă o fac pentru tine, e inutil (până în momentul în care cineva va hotărâ să mă plătească pentru a o mai face). Dacă scriu pentru mine... ei bine, dacă scriu pentru mine, probabil că vor exista nişte schimbări subtile. De asemenea, probabilitatea ca blogul meu să devină mai puţin comercial (oricum nu a ajuns încă să fie atât de reader-friendly) va creşte.

Am ales varianta 2. Prima modificare a survenit deja: am decupat foarte discret ID-ul de messenger din profil...

Noi tentative

2006-07-20T13:08:00.000+03:00

La scurt timp după sosirea în Satu Mare, luasem decizia de a păstra distanţa minimă reglementară (de cel puţin 2 metri) între mine şi PC, măcar câteva ore bune în fiecare zi. Doar de aceea există vacanţele şi concediile! Oamenii ar trebui obligaţi să îşi schimbe puţin stilul de viaţă, să iasă din rutina zilnică, să facă tot ceea ce nu au ocazia în celelalte săptămâni şi luni din an. Ei bine, nu s-a putut: m-am lăsat păgubaşă în mai puţin de 30 de minute. E nevoie de o schimbare?! Fie. Una esenţială?! Treacă de la mine. Dar nu când e vorba de raţionalizarea timpului pe care îl petrec în faţa monitorului!!

Această tentativă a eşuat lamentabil. Mă consolam doar cu ideea că reuşisem să mă las de tentantele ţigări. M-am obişnuit chiar şi cu gândul că de-acum încolo toate discuţiile pe care le voi purta cu amicii mei fumători se vor desfăşura în absenţa Pipei Păcii...

Dilema lunii: După cât timp, de la ultima ţigară, am voie să mă autointitulez nefumătoare cu acte în regulă? După cât timp răspunsul unei eventuale întrebări indiscrete va putea fi, pe bună dreptate, un simplu Nu fumez, în loc de atât de insuportabilele: Încerc să mă las, Sunt în plin proces de denicotinizare, Fumasem până de curând, dar...
Adevărul este că, în prezent, am ajuns la stadiul unui răspuns ce sună cam aşa: Nu fumez.... de exact 19 zile! Nu mai simt nevoia acută să-mi aprind o ţigară, însă reţin exact data, ora şi gustul ultimului fir savurat.

Ieri, mă izbeşte un alt gând: iniţierea unei noi campanii de vară, intitulată sugestiv: "Hai să fac mişcare în aer liber!". Ideea s-a născut, evident, după o scurtă analiză a timpului (îndelungat) petrecut între cei 4 pereţi (Nu suport oraşul ăsta... dacă eram încă în Cluj, colindam zilnic prin parcuri şi magazine... şi, doamne, ce dor mi s-a făcut şi de ceaiurile şi perniţele aruncate pe podeaua cafenelei Insomnia!).

Şi uite-aşa, înarmată cu mult tupeu, mi-am resuscitat rolele prăfuite şi m-am aventurat pe străzi. Cursul lin al desfăşurării evenimentelor a fost perturbat doar de un mic -dar semnificativ- detaliu: eu nu ştiu să merg cu rolele. Decât aşa... exact cât să nu aterizez în nas la fiece al doilea pas. Procesul coborârii celor 4 etaje ale imobilului, cocoţată pe role, a fost un mic chin. Nemaivorbind de tropotul infernal pe care îl făceam în casa scării, spre entuziasmul vecinilor. Îmi şi imaginam cum stau şi pândesc de după vizorul uşilor, să iasă la momentul oportun, cu o falcă în cer şi una în pământ, să zvânture puţin derbedeul care se plictiseşte şi face atâta hărmălaie.
Am reuşit să cobor vie (şi nevătămată de către vecini), şi am dat buzna pe alei. Iar când spun "buzna", mă refer mai degrabă la un anemic şi timid "lipa, lipa", căci, pe lângă lipsa antrenamentului de a mă deplasa cu rolele, drumurile erau pur şi simplu infecte: petic peste petic, pietricele la tot pasul. Iar pentru a căuta un teren prielnic, ar fi fost nevoie de multă răbdare şi, inevitabil, m-aş fi expus mai multor perechi de ochi amuzaţi de mişcările mele nesigure. Sau poate sunt mult prea paranoică uneori.

Am abandonat cât se poate de repede şi această încercare de a mă opune rutinei zilnice, şi am pornit înspre casă în mai puţin de 30 de minute de la coborâre. Iar povestea a avut, per total, un aspect simetric: finalul a constat în urcarea aceloraşi 4 etaje, însoţită de acelaşi tropot infernal şi de aceleaşi impresii (dovedite, ulterior, a fi flase) despre vecinii curioşi şi puşi pe ceartă.

Vreau să plec departe, departe. Şi, în cel mult 2-3 săptămâni, ar trebui să fiu prin Ploieşti, Bucureşti şi, în cele din urmă, la mare -probabil cu cortul, prin Vamă. Până atunci, nu pot decât să îmi ţin degetele încrucişate pentru ca vremea să ţină cu mine şi să pot să evadez, într-un glorios final, în celălalt capăt de ţară.

Scurt anunţ

2006-07-15T19:13:00.000+03:00

Am fost deseori întrebată despre motivele pentru care ID-ul de messenger mi se lăfăie mândru pe profilul blogului. În momentul creerii spaţiului de defulare a atâtor gânduri haotice, a micului meu "refugiu", fusese doar un gest instinctual: mi se cerea să completez un câmp al profilului, şi am făcut-o fără să analizez eventualele consecinţe ale actului meu. La urma urmei, nu consider că printr-o simplă intervenţie verbală ar putea cineva să-mi invadeze spaţiul intim. Pentru orice eventualitate, există acolo acel butonaş de ignore, ce poate fi utilizat cu încredere.

Ce-i drept, au existat momente în care m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai sănătos să sustrag acest mic detaliu de acolo. Cu siguranţă aş fi scăpat de câteva remarci tâmpe, sau chiar vulgare. Pe de altă parte, ID-ul meu persistă în a rămâne ferm pe poziţii, deoarece astfel deschid o uşiţă şi unor oameni interesanţi, carismatici, cu care am câteva lucruri în comun, sau aş putea să stau la un "pahar de vorbe" pe diverse teme, cu cea mai mare plăcere. Evident, această categorie de oameni este una extrem de rară, însă, mai mult ca sigur, dacă ajungi să cunoşti (sau doar să intri în contact) cu o singură persoană care reuşeşte să te uimească, să te facă să zâmbeşti sau să realizezi că mai există în jur şi alţi oameni pe placul tău... înseamnă că a meritat.

Aş spune că am pătruns de curând în lumea virtuală a Internetului. Primul meu abonament datează de-acum un an şi jumătate, iar până în acel moment, de prea puţine ori mi-am făcut apariţia în vreo sală de net. Când se întâmpla, totuşi, să intru, cu siguranţă căutam doar nişte texte-suport pentru vreun referat. Treaba o rezolvam în câteva minute şi nu pierdeam nici o secundă în plus în faţa monitorului ce părea să nu promită nimic mai mult. Cu alte cuvinte, am ratat epoca mirc-ului, a asl-pls-urilor. (Din surse sigure putem afla că, pe vremuri, IQ-ul şi (probabil) media de vârstă a celor ce bântuiau prin canalele mirc-ului, era net superioară celei pe care am găsi-o acum pe-acolo. Totuşi, mi se pare plauzibilă presupunerea conform căreia unii dintre acei indivizi au rămas, şi-au format propriile comunităţi închise, greu accesibile tinerilor cu hormoni jucăuşi şi dorinţa de afirmare printr-un oripilant bună, păpuşă..asl...)

După cum spuneam, nu am prins acest val... însă am aterizat chiar în perioada de glorie a messenger-ului. Petrec mult timp (a se citi "mult prea mult timp") în faţa calculatorului. Un prim motiv ar fi natura facultăţii pe care o urmez, care mă obligă să nu stau prea mult departe de pc, iar apoi, pentru că ÎMI PLACE.
Am ajuns să cunosc (strict prin intermediul acestui mediu) 4 oameni, în acest an şi jumătate. Cei 4 pentru care a meritat. (Ulterior, i-am întâlnit pe doi dintre ei şi în viaţa reală). Una din aceste persoane a devenit jurnalul meu ambulant; o altă persoană e cineva de ale cărui replici, poveşti şi personaj întruchipat îmi este şi acum dor... iar un al treilea este chiar iubitul meu. (Era de aşteptat ca doi oameni care stau cu ochii lipiţi de monitor 24 din 24, cu mici exagerări, să se cunoască astfel.)

Deşi aş fi avut ocazia să port nesfârşite conversaţii inutile cu n persoane, am făcut mereu o triere rapidă a acestora. Veşnica replică acră -Ne cunoaştem de undeva?- servită drept răspuns oricui încearcă să se infiltreze în lista mea, e cea care reuşeşte să sperie şi să alunge cei mai mulţi doritori. Îi apreciez pe cei care într-adevar au ceva de spus (sau reuşesc, măcar, să creeze iluzia aceasta), pe cei ce simt nevoia să-şi împărtăşească o părere pertinentă sau să adreseze o întrebare decentă. În lipsa celor mai sus amintite, nu pot decât să ofer un respectuos salut, şi am încheiat socializarea cu personajul. În general, cei care reuşesc să îmi capteze atenţia pentru mai mult de 20 de secunde, ajung să mă considere în următoarele 15: insensibilă, îngâmfată, rece.. şi câte altele nu am auzit în ultimele luni?! Iar asta se întâmplă pentru că sunt rareori prietenoasă în momentul în care cineva nu ştie să-mi transmită exact ceea ce doreşte, sau, dimpotrivă, insistă inutil asupra unui fapt. Ca oricine, am şi eu zilele mele mai puţin bune...

Ămmm.. Ceea ce vroiam de fapt să subliniez cu acest post este faptul că sunt în căutarea unui chiriaş (a se citi unei chiriaşe), pentru apartamentul din Cluj. Pentru informaţii suplimentare, cei interesaţi (a se citi cele interesate), mă pot contacta prin ID-ul afişat în profil. Cam atât.

Later edit: Căutările s-au terminat şi au fost încununate de succes.

Minus un viciu

2006-07-10T12:35:00.000+03:00

Am toate motivele din lume pentru a sărbători azi. A trecut mai bine de o săptămână de când nu m-am mai lăsat pradă ispitei, de când buzele-mi tremurând de nesaţ au atins pentru utlima oară filtrul unui Pall Mall Ultra Lights.

De atunci, lupt într-una. Am decis că mă voi lăsa de fumat chiar de-ar fi să fie ultimul lucru din lume pe care-l mai duc la capăt. Şi asta nu neapărat din cauza sutelor de neajunsuri pe care le înglobează actul fumatului, ci pentru că îmi place să-mi testez mereu ambiţia, capacitatea de a păstra promisiunile făcute mie însămi; îmi place să simt că am putere deplină asupra organismului meu, şi reuşesc să-mi refulez dorinţele primordiale, instinctuale, atunci când situaţia o cere.

Mă imaginez deseori fumând. Uneori, chiar visez că fumez. O ţigară, două, trei... şi pe urmă, tot în vis, îmi amintesc că îmi propusesem să mă las. Mă trezesc mereu cu un sentiment de culpă. Abia în momentul în care conştientizez că totul se petrecuse într-un alt plan, al oniricului, mă pot debarasa, în sfârşit, de acea stare apăsătoare.
Ultima oară m-a copleşit pofta aceea teribilă în timp ce amplasam strategic pe măsuţă un beţişor parfumat. Când să duc mâna la buzunar, căutând bricheta pentru a o aprinde, îmi aduc aminte: Nu mai am brichetă, nu mai am ţigări..... nu mai am aeeerrrr! Mi-a trecut, însă, fără să dau buzna la primul chioşc.
Pe lângă dorinţa aceea aprigă de a triumfa, de a mă ridica deasupra acestui viciu, îmi vin mereu în gând şi alte argumente pentru care condiţia de nefumător este una mai fericită decât cea a unui împătimit de nicotină. Nu e vorba doar de zecile de lucruri evidente (sănătate, cheltuială nefondată, aspect inestetic, miros neplăcut impregnat în haine..). Conştientizam aceste lucruri şi în momentul în care mă apucasem, însă nu au constituit un motiv destul de bun pentru a nu mă lăsa pradă ispitei. Astfel încât, nu pot decât să rememorez câteva scene relevante, din perioada mea de fumătoare înrăită, pentru a-mi uşura oareşicum situaţia:

(Actul 1) Stau la coafor, pe scaun, aşteptând să mi se usuce părul. Pentru a mai trece timpul, port o conversaţie amabilă cu doamna trecută demult de prima tinereţe, care îmi aranjează şuviţele. Deodată, aceasta îmi arată pe fereastră cele câteva domnişoare care pălăvrăgeau de zor, în timp ce trăgeau cu nesaţ din căte o ţigară: Ce urâte şi dezgustătoare mi se par tinerele astea cu ţigara în mână. Fumatul nu e pentru fete! Nu le stă bine cu ţigara în gură şi basta!, îmi marturiseşte ea. Eu tac mâlc, mă fac mică de tot. Neobservându-mi fâstâceala, ea continuă: Tu nu fumezi, drăguţă, nu-i aşa? Oricât de binevoitor era zâmbetul pe care mi-l arunca, nu puteam să neg cu neruşinare. A trebuit să recunosc. Dacă ma voi reîntoarce vreodată în respectivul salon, prima replică, după Bună ziua, va fi cu siguranţă: M-am lăsat!.

(Actul 2) Ora 03:30 am. Mi se face poftă de o ţigară. Unde găsesc la ora asta ţigări?! Cel mai apropiat loc de unde aş putea să mă aprovizionez e mult prea departe. Rămân acasă, nefericită şi stresată; îmi rod unghiile până în zori, numărând minutele până la deschiderea primului magazin.

(Actul 3) Suntem proiectaţi în toiul unei nopţi romantice, cu atmosfera perfectă, cu partenerul lângă mine, ţinându-mă în braţe. Pe neaşteptate, se naşte în mine un chef nebun (dar nebun de tot!), să ies pe balcon la o ţigară, să iau cu mine toată atmosfera, partenerul, să stau ghemuită în braţele lui în timp ce inhalez fumul aducător de fericire. Partenerul, nefumător convins şi aprig militant împotriva acestui viciu, poate să ajungă la o singură concluzie: dacă şi în asemenea momente am nevoie de atingerea divină a unei ţigări... e grav! Şi, într-un fel, nu am cum să nu-i dau dreptate, însă nu putem să controlăm întru totul momentele în care poftele cele mai păcătoase vin să ia stăpânire asupra noastră.

(Actul 4 -un mic exemplu ce vine să susţină lema conform căreia femeile sunt experte în spaţiul sacru al bucătăriei, adevărate vestale, ele descurcându-se în acest teritoriu chiar şi cu ochii închişi sau, în caz de nevoie, chiar şi cu două degete ocupate.. cu sprijinitul unei ţigări aprinse) Ei bine, simţindu-mă aptă de a trebălui prin bucătărie, în compania nelipsitei ţigări, deschid frigiderul, îmi scot la iveală mâncarea ce trebuia doar încălzită. În toiul acţiunii de îndepărtare a capacului (cu mâna în care ţineam grozăvia, căci cealaltă era ocupată deja cu aranjatul câtorva căni -deh, pe principiul că femeile pot face 100 de lucruri deodată, şi chiar foarte bine!), se întâmplă nenorocirea: capacul se izbeşte de ceva, foarte uşor, dar exact atât cât să-mi alunece ţigara dintre degete, să mă ard pe încheietură, pentru ca apoi, ţigara să aterizeze direct în sosul din interiorul vasului...And there goes the dinner.

... Şi NU, nu voi sărbători azi aprinzându-mi o ţigară.

Ei şi fotbalul

2006-07-06T18:40:00.000+03:00

Sunt acasă, deci:

¤ trebuie să aştept jumătate de oră în faţa bancomatului, în vreme ce doi inşi privesc tâmp înspre el şi apasă frenetic pe butoanele nepotrivite. Dacă ar fi învăţat să citească, poate ar fi fost un mare avantaj pentru ei. Mi-era şi jenă să intervin, să nu care cumva să ofensez venerabilii proprietari de card. Prin urmare, am aşteptat cuminţică la rând, alături de ceilalţi sătmăreni binevoitori.

¤ am avut ocazia să port conversaţii inedite cu tata:
Eu: A trebuit să reinstalez DC-ul...ce ai făcut cu el, cât am fost plecată?
El: L-ai reinstalat?!? Şterge-l repede...vrei să ne amendeze sau să ne bage la puşcărie?! Tu nu ştii că mai nou asta păţesc cei care utilizează programe piratate?!
Se pare că unii au rămas sever traumatizaţi în urma lecturării acelor articolaşe ameninţătoare.

¤ sunt nevoită să privesc meciuri de fotbal plictisitoare, chiar dacă numai cu o jumătate de ochi, căci pc-ul e amplasat nu foarte departe de televizor. Niciodată nu am înţeles care e acea legătură primordială care face ca bărbaţii şi fotbalul să fie inseparabili. Nu e vorba doar despre răbdarea copleşitoare cu care stau plantaţi în faţa televizorului ori de câte ori se difuzează un meci, nici despre faptul că ajung să nu mai vadă nimic altceva decât ecranul din faţa lor, nelipsitele seminţe şi beri; sau că sunt practic vrăjiţi de comentariile răstite (unele extrem de inutile) ce ţiuie dinspre TV. Mă întreb însă, cum reuşeşte imaginea unei gloate de indivizi obosiţi şi disperaţi hăituind o biată minge, să le capteze într-atât atenţia?
Pare-se că în acele momente, singurul raison de vivre este finalul fericit al meciului. Nu contează fair-play-ul jucătorilor sau frumuseţea jocului (presupunând că aceasta ar exista), doar scopul final: victoria echipei favorite!
Observând feţele schimonosite ale unora, în momentele mai tensionate ale jocului, nu pot să nu-mi imaginez cam ce îi trece prin minte unui bărbat: "Aşa... jucătorul se deplasează bine, l-a ocolit pe X-ulescu..hah! şi pe Y-ulescu.. aşa...du-teee!, du-teeee!..încă puţiiin... cât mai aproape de poartă.. şi..şi ...şi... S-a strigat cumva gol?!? Am văzut eu bine?! A fost chiar un GOL?! Ahh, toţi ovaţionează! Incredibil, deci e chiar GOL! Trebuie neapărat să mă apuc şi eu să răcnesc din toţi rărunchii, să afle şi vecina de la doi, şi copiii deja adormiţi de la 4, că trăim un moment unic în istorie. În plus, voi demonstra astfel tuturor că sunt un mascul feroce, iubitor de fotbal.."
-Gooooolll!, un prelung ţipăt răguşit se face auzit, înspre nemulţumirea personajelor feminine din imediata apropiere, care nu pot decât să se întrebe retoric: "Oare o fi fost la fel de entuziasmat şi când s-a născut fiul nostru? Sau când Maricica şi-a luat licenţa? Parcă nu."
Şi uite-aşa, ne reîntoarcem la îndelung disputata temă de discuţie: majoritatea bărbaţilor rămân veşnic nişte copii, iar jocul şi victoriile dobândite sunt elemente vitale ale existenţei lor. Nu ai cum să nu te uiţi zâmbind înspre ditamai masculul care trăieşte atât de intens un banal meci de fotbal. Oare de asta nu putem trăi fără ei?

Plecarea

2006-07-04T01:48:00.000+03:00

S-a încheiat şi sesiunea, de bine-de rău. Drept urmare, ieri mi-am părăsit sediul central -reşedinţa din Cluj- şi am revenit în oraşul părinţilor mei, pentru o perioadă. A fost o adevărată aventură zămislirea bagajelor, actul de îngrămădire a sutelor de obiecte complet inutile (dar nelipsite din încăperea oricărei domnişoare) în bagaje şi cutii parcă mult prea înguste şi mult prea puţine la număr. Încercasem cu câteva zile în urmă să mai răresc din achiziţiile făcute de-a lungul anilor. Să pun eticheta de "mă pot lipsi de asta" pe cât mai multe lucruri, să scap de toate nimicurile. Rezultatul?... Aproape insesizabil! Cu greu mă înduram să renunţ până şi la zecile de post-it-uri vechi de când lumea, conţinând banalităţi obişnuite (cu accente uşor hazlii, tocmai datorită simplităţii lor): "lapte, plătesc chirie, lab3-pr11, dă două beep-uri lui X!"
Iată şi o scurtă conversaţie relevantă, din timpul iniţiativei mele lăudabile:
Eu: Guess what! Mi-am găsit rujul maro!
El: ?!? De când foloseşti tu ruj? (adevărul este că, de câteva luni încoace -de când ne cunoaştem- nu m-a văzut cu rujul tronând pe buze, doar în câteva poze)
Eu: Păi... nu îl folosesc. Dar îl ador!
Şi cu asta, mi-am încheiat pledoaria. Numai femeie să nu fii, când vine vorba de mutat.

Duminica, în câteva ore am reuşit să ştergem toate urmele prezenţei mele în apartament, să împachetăm tot (cu dese pauze, în care făceam vânt pisicii din cameră, căci, aparent, îşi propusese să se frece de toate bagajele ce-i ieşeau în cale).

Mi-am exersat, cu această ocazie, abilitatea de a înghesui lucruri foarte multe în bagaje foarte mici. Mai am foarte puţin de lucru la acest capitol, iar apoi mă voi putea angaja ca şi împachetator profesionist (evident, doar dacă CV-ul nu va tebui să conţină şi menţiunea: expert în aruncatul obiectelor nefolositoare) .

Drumul de 3 ore şi ceva până în Satu Mare este unul foarte plăcut, din punctul de vedere al unui şofer -şoseaua e extrem de bine pusă la punct între cele două oraşe. Pentru mine, însă, e un chin de fiecare dată. Mi se face rău în majoritatea mijloacelor de transport, iar maşina tatălui meu nu face excepţie. Şi, ca întotdeauna, tata a avut de înfruntat un drum luuung cu două quasi_cadavre (eu şi mama, de la care am moştenit nenorocirea), care nu au scos nici un sunet pe tot parcursul drumului; aveam puterea doar de a mai mişca uneori câte-un deget, în momentul în care doream să semnalăm ceva.. Pentru un străin, toată scena ar fi părut ruptă dintr-un film nereuşit cu detectivi sub acoperire şi încăperi cu microfoane ascunse.

Odată cu schimbarea aerului de Cluj cu cel din Satu Mare, m-a izbit un gând: poate ar fi o idee bună să renunţ a mai sta în faţa PC-ului cât e ziua de lungă. Ei bine, mândră de decizia luată şi încrezătoare în forţele-mi proprii, mă aşez pe canapeaua din faţa televizorului şi încep să butonez frenetic la telecomandă. După 5 minute de plictis total, simt nevoia să fac o scurtă pauza şi, până să fac un tur al apartamentului, tata deja se postase în faţa TV-ului, luând sub stăpânire totală biata telecomandă. Şi uite-aşa, mă returnez resemnată în faţa monitorului, mai răsfoiesc printre bloguri, ascult puţină muzică, citesc câteva mailuri şi evit cu graţie să caut cursurile pe care îmi propusesem să le parcurg în perioada vacanţei. Asta e, sunt dependentă de net!, şi nu mai e nimic de făcut înspre salvarea mea.

În întârziere

2006-06-26T13:34:00.000+03:00

Începuse ca o seară obişnuită. La zece şi jumătate eram în staţie şi trebuia doar să iau autobuzul până acasă (acasă situându-se în cealaltă parte a oraşului). Eram conştientă de faptul că mijloacele de transport în comun nu circulă până foarte târziu în noapte, dar, pe de altă parte, am pierdut eu vreodată autobuzul?!..
Ei bine, urc grăbită în primul care soseşte. Cobor în centru, de unde urma să iau cel de-al doilea autobuz, până acasă. Alţi 20 de inşi aşteptau şi ei pe lângă mine, cu aceeaşi speranţă întipărită pe chip. Trec 10 minute. Nimic. Trec alte 10 minute. Autobuzul nicăieri. Nimeni nu se mişca din loc, căci fiecare socotea în gând cât ar fi de stupid ca o staţie plină de ameţiţi întârziaţi să aştepte sosirea unui autobuz care nu mai circulă la o asemenea oră. Eram toţi lipiţi parcă de asfalt. Evident, un individ solitar nu ar fi aşteptat pe trotuarul pustiu mai mult de 5 minute, însă aşa... efectul de turmă şi-a spus cuvântul. Nici unul nu se încumeta să se urnească din loc şi să năruiască într-o clipită speranţa celor din jur. Întreaga gloată de căscaţi îşi concentra privirea asupra unui punct imaginar, situat undeva în stânga, de unde nu avea niciodată să mai apară vreun autobuz...la acea oră din noapte.
Începea să devină nostim. Stăteam singură printre atâţia alţi nefericiţi întârziaţi şi... mă umfla râsul! Cu toţii eram conştienţi că nu mai vine, însă parcă nu ne venea să abandonăm frontul cu atâta uşurinţă. După alte câteva minute, mă sună îngrijorat Cosmin:
-Unde eşti?
-În centru.
-Păi ce faci acolo? Ştii că nu mai circulă autobuzele la ora asta, nu?!
-Da, dar ştii cât de hazliu e să stai între atâţia căscaţi şi să aştepţi aşa aiurea? (evident, la conversaţie au participat pasiv toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, aflaţi în aşteptare, căci vorbeam suficient de tare). Nu am rezistat să nu izbucnesc în râs, spre mirarea interlocutorului care mi-a propus să vină până în centru după mine, să mă ia (dat fiind faptul că nu aveam suficienţi bani la mine pentru a ajunge cu taxiul până acasă -ceea ce mă face să mă întreb dacă există vreo lege a lui Murphy, atestând faptul că niciodată nu luăm la noi suficienţi bani, atunci când avem cu adevărat nevoie).
-Nu, mă descurc, îi răspund repede şi hotărăsc că este momentul să o iau din loc, căci, judecând după privirile acre pe care mi le aruncau cei din jur, nu erau genul care să aprecieze simţul umorului al cuiva care nu a sesizat încă gravitatea situaţiei.
Fusese o zi toridă, iar îmbrăcămintea sumară nu se dovedea a fi deloc în avantajul meu, la acea oră târzie din noapte. Trebuia să iau decizia vitală cât mai curând: îmi trag bluza puţin mai sus, pentru a-mi cenzura decolteul, sau puţin mai jos, pentru a-mi ascunde buricul de privirile indiscrete?
Mărşăluiesc înspre casă vreo jumătate de ora şi, într-un final, iau hotărârea de a lua un taxi (nu mai era mult până acasă, deci îmi permiteam). După ce aduc la cunoştinţa taximetristului destinaţia dorită (şi remarc cu înflăcărare că am nimerit, în sfârşit, într-un taxi în care nu se ascultă manele), tipul începe să-mi explice de ce nu poate să întoarcă el chiar acolo maşina (poliţie în spate!), şi că o vom lua puţin pe ocolite, căci abia şi-a luat permisul. Îi prezint nedumerirea mea -nu ai voie să faci taximetrie la un timp atât de scurt de la obţinerea permisului- iar dumnealui, cu un zâmbet jucăuş, îmi explică despre ce e vorba: şi l-a REprimit cu ceva vreme în urmă, după ce intrase frontal într-un Logan, din cauza excesului de viteză. Tot drumul înspre casă mi-a relatat despre nemaipomenitele sale aventuri şi accidente din timpul serviciului, de mi se încleştaseră degetele în scaunele căptuşite ale vehiculului.

Ajungem nevătămaţi la destinaţie şi îi întind banii. Evident, nu are mărunt pentru rest. Nici o problemă, îi zic, fericită că am supravieţuit cursei. Ba nuuu!, omul nostru insistă şi caută prin toate cotloanele maşinii, printre gume de mestecat şi cartele vechi de telefon, cele 9 mii de lei pe care oricum probabil se cădea să i-i las lui... Tot nimic. Întreprinzător, găseşte însă repede soluţia: Rămân dator cu o cafea!... Când vă duc la o cafea? Zâmbesc frumos, murmur un "La revedere" nesincer şi cobor grăbită.

Morala: nu cred că luasem cea mai înţeleaptă decizie în ceea ce priveşte poziţionarea strategică a bluziţei mele.

A 21-a oară

2006-06-22T13:56:00.000+03:00

Am îmbătrânit. Am schimbat sufixul... 20-ul rotund s-a transformat într-un 21, cu o ciudată şi nefamiliară rezonanţă. S-a mai dus un an, fără ca eu să realizez dacă am suferit o schimbare în bine sau rău, dacă am devenit mai matură sau mai înţeleaptă, dacă am învăţat destul din greşelile pe care le-am făcut de-a lungul anilor (nu susţin că ar fi fost atât de multe, sau că nu aş putea să mă refer la ele ca la simple decizii pripite sau... Bine, bine!, au fost destule.)

Până în ziua de azi, visul măreţ al copilăriei mele, acela de a deveni o venerabilă măturătoare de stradă, a rămas nematerializat. Probabil educatoarele de la grădiniţă, unde mă remarcasem prin nemaiîntâlnita mea dorinţă măreaţă, ar fi tare mândre de mine.
Întotdeauna mi-am dorit ca trecerea într-un nou an al existenţei mele efemere să o sărbătoresc într-un mod inedit. Să fac ceva special, ieşit din comun.. ceva ce să-mi rămână impregnat în memorie până la adânci bătrâneţi. Ce am făcut anul acesta? Mai nimic; însă am asistat la îmbăierea unei pisicuţe în vană şi, mai apoi, la încercarea de readucere a acesteia la forma iniţială, cu ajutorul uscătorului de păr. Traumatizantă experienţă trebuia să fi fost. Însă, în opinia proprietarilor: "incontestabil, it had to be done!". Ei bine, asta mă face să pun problema unei paralele cel puţin ciudate: dacă întotdeauna cei mari şi maturi ştiu ce e cel mai bine pentru tine, iar eu, la cei nu mai puţin de 21 de ani, se presupune că am devenit oficial "mare", ar trebui de-acum să iau mereu singură deciziile cele mai importante pentru mine? Uneori parcă nu mă simt pregătită pentru aşa ceva. Şi -fapt de o importanţă majoră- vreau ca 1 iunie să fie în continuare şi ziua mea.

În altă ordine de idei, mă situez în plină sesiune. Şi am descoperit serul magic: arma perfectă anti-stres. Mi-am format, involuntar, obiceiul de a lectura un anumit blog, chiar înainte de a purcede înspre Tărâmul Viselor. Am recitit de nenumărate ori unele din însemnările lui Sunhunter, stilul său aparte conferindu-mi, într-un mod inexplicabil poate, o oareşicare stare de calm şi încredere în forţele proprii.
Ei bine, după cum spuneam, în sesiune fiind, va trebui să mă apuc de treabă.. şi asta presupune, în prealabil, o scurtă perioadă de relaxare, probabil înfundată într-o cană de ceai în Insomnia - un locşor drăguţ, descoperit recent prin preajma sediului central al facultăţii mele.

Sesiune de credinţă

2006-06-16T19:59:00.000+03:00

În sânul familiei mele, au reuşit să se aglomereze personaje îmbrăţisând o largă varietate de religii: de la ortodocşi, catolici, reformaţi..până la islamici şi atei. Bunicul din partea mamei este cel mai credincios dintre membrii gloatei (a se citi familiei... însă diversitatea culturală şi amalgamul de credinţe ce sălăşluiesc în această entitate, fac ca atribuirea denumirii de "familie" să devină un act uşor ilar). Astfel, bunicul a fost cel care, încă din fragedă pruncie, mi-a prezentat succint ideea de bază: există un Dumnezeu bun, atotputernic şi milostiv; seara ne rugăm Lui şi, dacă suntem cuminţi, El ne ajută. Cu mânuţa aceea îţi faci cruce.. Cam acestea au fost cunoştinţele fundamentale, acumulate la cei câţiva anişori. Nici până în ziua de azi nu am putut să reţin care este acea mânuţă cu care trebuie să îţi faci cruce, din simplul motiv că aceasta diferă de la o religie la alta. Prin urmare, mă bazez întotdeauna pe teorema: Cu oricare din ele este mai bine decât cu niciuna!

Odată cu trecerea anilor, explicaţiile minimaliste primite ori de câte ori am ridicat o întrebare ce se referea la forţa divină supremă, mi-au zdruncinat credinţa ce fusese sădită cu grijă, la doar 4 anişori, de către bunicul meu. Explicaţiile ştiinţifice şi precise sunt preferate şi îmbrăţişate cu ardoare de orice spirit adolescentin rebel, mereu îndoit de povara întrebărilor, mereu dornic să primească şi să ofere noi definiţii...

A trecut şi perioada asta. Am ajuns să plutesc acum în derivă, din punct de vedere spiritual, religios. Nu sunt credincioasă în adevăratul sens al cuvântului, însă ateismul îl simt ca fiind extrem de îndepărtat de tot ceea ce aş putea simţi sau experimenta de-acum încolo.

Să ajung însă la subiectul pe care doream să-l dezbat: Sf. Anton, mai popular printre sfinţii catolici decât printre cei ortodocşi, este cel cunoscut ca fiind îndeplinitorul rugăminţilor credincioşilor.

Modus operandi:

pasul 1 adresezi, cu smerenie, rugămintea către Sfinţia Sa

pasul 2 dacă eşti un credincios înfocat, treci la pasul 3, altfel, urmează pasul 4

pasul 3 urmează o perioadă de post şi zeci de rugăciuni fierbinţi (durata acestei perioade este stabilită în funcţie de gradul de dificultate a rugăminţii pe care Anton va trebui sa o îndeplinească)

pasul 4 promiţi, în schimbul reuşitei, o anumită sumă de bani (care va intra, probabil, în fondurile pentru construirea unei noi biserici) sau vei aşeza flori în faţa iconiţei Sf. Anton, arătându-ţi astfel recunoştinţa

pasul 5 după îndeplinirea rugăminţii, urmează, invariabil, o nouă rugăminte... se reia pasul 1

Ignorând ciclul infinit în care am ajuns, şi revenind asupra tematicii iniţiale, unul dintre practicanţii acestui obicei este vărul meu. Student politehnist, aflat în an terminal, a trecut de fiecare sesiune (cu note mari, aş adăuga) vizitându-l periodic pe Sf. Anton. Reuşitele lui (ale vărului, nu ale lui Antonel), se pare că au determinat-o pe mama (ea însăşi putându-se numi doar cu o mare imprecizie o reală credincioasă) să împrumute această tradiţie. Astfel încât, înaintea fiecărui examen, mă întreabă dacă e -sau nu- cazul să-i facă o vizită Dumnealui.

Discuţie telefonică, avută cu tata înainte de examenul de Probabilităţi:

Eu (pe un ton plouat): De la 11 să-mi ţii pumnii!

Tata: Stai liniştită, am vorbit cu 'nea Anton şi mi-a spus că "rămâne cum am stabilit". După ce-ţi iei examenul, îi fac o bere!

A se observa faptul că eu mă încadrez la categoria "excepţia de la regulă", fiind atât de leneşă încât las efortul parcurgerii celor câţiva paşi din algoritmul Modus operandi pe seama altora.

Pentru curioşi, este un examen luat.

În ultimul timp...

2006-06-11T22:03:00.000+03:00

Plouă. Din nou. E o vreme care te invită parcă să leneveşti toată ziua în casă, în compania unui ceai fierbinte şi, opţional, a unei ciocolate cu alune...

Am fost întrebată de motivul pentru care, în ultima vreme, nu am mai populat blogul cu noi istorisiri. Nu am avut suficient timp, nu mi s-a întâmplat nimic demn de consemnat şi reţinut, nu am simţit nevoia să ma exteriorizez... ar fi răspunsuri plauzibile. Adevărul? Câte puţin din fiecare.. şi poate ceva mai mult.

Acum câteva zile, primesc un mail drăguţ (a se citi spam... nu ştiu cum de nu a plonjat direct în Bulk), de la un nene care mi-a adus la cunoştinţă faptul că situaţia mea financiară s-a îmbunătăţit considerabil, peste noapte, fără ca eu să mişc măcar vreun degeţel:

Dear Winner,
We are pleased to inform you of the result of the Euro millions Spanish Lottery Winners International E-mail programs held on the 26TH OF MAY 2006, and the result where released on the 12TH OF JUNE 2006. Your E-mail address attached to ticket numbers:229-188-611-982, with serial main numbers:112-522-337-620 drew lucky star numbers:22-35-40-61-92 which consequently won in the 2ND category.You have therefore been approved for a lump sum pay out of €615,810,000.00(SIX HUNDRED AND FIFTEEN THOUSAND,EIGHT HUNDRED AND TEN EUROS ONLY)CONGRATULATIONS!!! [...]

Revenind cu picioarele pe pământ (nu, n-am câştigat nimic!, pentru cei ce n-au înţeles încă), mi-am propus sa achiziţionez (din primul salariu) un reportofon. Să mă plimb pe stradă, bombănind printre dinţi: 12 februarie. În faţa cafenelei din colţ, o doamnă cu un fular gros, de un portocaliu ţipător...Văzusem de curând, în centrul oraşului, un tinerel care avea o asemenea jucărie... şi, ca orice copil ce se respectă, mi-am zis: Şi eu vreauuu!!
Tot din ciclul "ce anume poţi să vezi/auzi pe străzile Clujului": Trec pe lângă doi indivizi tuciurii, care vorbeau o limbă necunoscută mie. Involuntar, încerc să identific limba în care comunică. Nici o şansă. Am prins, însă, din zbor, replica genială (rostită într-o română stâlcită) a unuia dintre ei: Vreau să fiu cu tine! Până să apuc să mă întreb dacă cei doi defilaseră de curând pe străzile capitalei, la GayFest, celălalt începe să repete, aproape ritualic: Vreau sa fiu cu tine. Concluzia? Unul din ei îşi învăţa amicul să rostească acele cuvinte magice, care vor garanta succesul în incheierea conversaţiei cu domnişoara ce i-a răpit sufletul...Sper. Sau, rămâne în picioare varianta iniţială: GayFest.

***********

2 cuvinte. Atât mi-a fost necesar pentru a mă pierde de tot. Şocul datorat cuvintelor lui a înviat în mine ori de câte ori acestea îmi reveneau obsesiv în minte. Le identificam şi le priveam mereu dintr-un unghi diferit, atribuind semnificaţii nebănuite, înţelesuri ascunse, fiecărei silabe în parte. M-am trezit a doua zi cu acea senzaţie de "ceva s-a întâmplat".... parcă totul e puţin altfel acum. Cred că am zâmbit ceva mai mult decât în ultimele câteva săptămâni... Aparent, un simplu Te iubesc are harul de a dărui o bucăţică de fericire... uneori meritată, alteori nu.

Pentru clujeni

2006-06-04T17:29:00.000+03:00

De curând, s-a lansat proiectul Overheard in Cluj. Mai multe detalii despre tematica acestuia găsiţi aici. Interesant cât de repede se pot materializa unele idei...

Pentru poza ce tronează acum mândră în header, a trebuit să apelez la un amic, posesor de aparat foto şi la bunăvoinţa multor clujeni ce nu s-au enervat cât timp doi ciudaţi îi imortalizau în cele mai dubioase ipostaze. Vă puteţi imagina de câtă stăpânire de sine trebuia să dea dovadă "fotograful" meu în timp ce eu încercam să-l îndrum:

Eu: Vreau o poză cu oameni, sau cu multe maşini.... Ba nu! Cu oameni ŞI cu multe maşini!... Sau, uite banca aceea cât de bine arată!...

El: Dar e goală banca aceea... parcă vroiai oameni. Eu cred că nici tu nu ştii ce vrei!

După un timp, iar eu: Mergem în faţă la Sora, acolo sunt mereu zeci de domnişoare împopoţonate ca pentru podium... ele vor da bine în poză! Evident, el acceptă.

În tot acest timp, aparatul trecea dintr-o mână în alta, căci amândoi aveam impresia că celălalt a ratat cel mai bun unghi, un moment oportun, un gest interesant al unui trecător.

După alte câteva zeci de minute, în timp ce lua naştere una din cele mai artistice poze posibile -fotografiam un capac de canal- exclam: Ştiu!! Vreau o poză cu multe picioare, îndreptate înspre aparat... Şirul ideilor (mai puţin) geniale s-a încheiat într-un final, însă nu înainte de a trezi suspiciunea săracilor meseni de la câteva terase în aer liber. În timp ce-şi consumau liniştiţi răcoritoarele, apăream noi ca doi paparazzi însetaţi de imagini compromiţătoare.

Din zecile de poze făcute, foarte puţine s-au încadrat în tematica dorită a site-ului, însă cea pentru care am optat într-un final, este mulţumitoare, aş îndrăzni să cred.

Cu alte cuvinte, ciuliţi bine urechile şi vă aştept cu materiale interesante, pe mail, la adresa cluj@overheardin.ro. Să ne auzim de bine!

Contract vs Calmant

2006-05-30T18:41:00.000+03:00

Am fost trezită brusc din somn de o brutală migrenă. De la ora 7 până pe la 9, am şchiopătat prin cameră, ingurgitând o serie de calmante -evident, pe stomacul gol. În toiul activităţii de mutare a pernei dintr-o partea într-alta -când sub cap, când deasupra, când pe-o ureche-, doar-doar se va mai potoli durerea, primesc mult aşteptatul telefon de la domnul cu care trebuia să închei un contract (pentru prestarea activităţii de service în perioada de postgaranţie a termocentralei): Bună dimineaţa. Doamna Andreea? Andreea da, doamnă încă nu. Nici că ar fi putut să găsească un moment mai puţin prielnic!

Stabilim întâlnirea la 1:15, în faţa blocului unde sălăşluieşte termocentrala mai sus menţionată. Locuind în chirie şi nu în propriul meu apartament -fapt ce are o explicaţie extrem de simplă, dar irelevantă pentru relatarea de faţă -trebuia să-mi deplasez migrena în cealaltă parte a Mănăşturului. Ajung cu o punctualitate tipic englezească la locul stabilit şi aştept răbdătoare sosirea individului, abia respirând din cauza durerii deja insuportabile. Pentru a nu întârzia la întâlnire, neglijasem să-mi fac proviziile de algocalmin de la farmacia de lângă mine. Deh, nu o să mor până termin de semnat un contract!

După vreun sfert de oră, în momentul în care deja începeam să-mi pierd răbdarea şi migrena ajunsese la apogeu, apare şi individul nostru, cu un zâmbet larg şi cu inconfundabilul: Doamna Andreea?

Domnişoară încă, accentuez eu acră, strângându-mi cu ambele maini capul ce dădea semne că va exploda în curând. Când să pornim înspre scara blocului, domnul Marţis -Zâmbăreţul- mă roagă să am răbdare până apare şi colegu' care întârzie niţel, dar tre' să ajungă şi el cât de repede.
Dacă avusesem o simplă migrenă până în acel moment, la auzul cuvintelor Zâmbăreţului m-a cuprins şi o stare de panică: Am să mor în chinuri groaznice, înainte să ajung la prima farmacie!
Trec alte 10 minute de aşteptări, în care tipul de lângă mine se interesează de viaţa de student, iar eu socoteam de zor, în gând, care e cel mai scurt traseu până la farmacie. Într-un glorios final, apare şi Colegu'. Grăbită să terminăm cât de curând treaba, îi introduc în apartamentul locuit de chiriaşi, toţi studenţi. Dezordine ca la ea acasa (-1 pct pentru chiriaşii mei); nenumărate sticle de bere aliniate pe podeaua din bucătărie, ca la paradă (+1 pct pentru chiriaşii mei -măcar să crape de poftă cei doi tinerei, dacă tot m-au făcut să aştept după ei o eternitate).

Zâmbăreţul îşi scoate obiectele muncii -şurubelniţa şi o periuţă de dinţi (!!)- şi începe să vandalizeze nevinovata termocentrală, iar Colegu' e însărcinat cu întocmirea hârţogăriilor. După ce îmi scrie greşit numele (iar eu îl corectez politicoasă: Cu un singur R!), începe o adevărată buchisire a buletinului meu de identitate. Se pare că omul nu mai văzuse în viaţa lui o persoană cu buletin eliberat de poliţia din Satu Mare şi (blasfemie!) cu certificat de naştere eliberat de Iaşi. A trebuit să stau să îi explic 5 minute cum vine asta, pentru că nu ştia cum să îşi completeze propriile formulare. Abia când am ajuns acasă şi mi-am aruncat privirea mai atent peste copiile documentelor, am observat că tot nelămurit a rămas săracul. Iată rodul muncii sale:

[..]domiciliat în Cluj str[..]posesor BI seria[..]nr[..]eliberat la data de Pol Iaşi

(Trebuia o simplă dată acolo, domnule Colegu', nu o adevărată filosofie despre locaţiile în care mi-am petrecut copilăria.)

Urmează alte câteva minute, în care cei doi îmi aduc la cunoştinţă faptul că nu arăt bine în poza din buletin deoarece acolo nu zâmbesc (...şi eu care eram convinsă că-mi răsfoiesc buletinul doar pentru a se asigura că într-adevăr există persoane cu domiciliul într-un alt oraş decât cel natal, sau în alte scopuri la fel de educative pentru dumnealor).

Eram toată un zâmbet când au plecat, în sfârşit, căci puteam să purced în căutarea Sfântului Graal -algocalminul aducător de fericire. Cu un exacerbat entuziasm, am luat-o uşor înspre casă, mi-am cumpărat Fornetti -mi s-a făcut rău până acasă de la ele-, iaurt şi suc. Ştiam că uitasem ceva...esenţial. Doar după ce m-am instalat în faţa PC-ului de acasă s-a dezlegat misterul: Am uitat să trec pe la farmacie!!.. Offf, şi încă mă doare capul!

Comunicare

2006-05-28T14:36:00.000+03:00

Citeam ieri dezvăluirile şi sfaturile pe care ni le oferă un participant la Olimpiadele Comunicării (echipa Imagine), Horia. Unul dintre punctele atinse, care mi-a stârnit interesul, a fost urmatorul:
„Lipsa de comunicare” este motivul cel mai banal, motivul universal invocat de noi atunci cand avem probleme[...] de cand cu blogurile si in general cu iT, comunicam prea mult. Societatea noastra sufera de sindromul comunicarii. Intreaga nostra natiune pare sa fi indragit conceptul de comunicare. Totusi adesea, poti consideraca ai mult noroc atunci cand comunicarea nu are loc.
Eu aş privi acest fapt dintr-un unghi oareşicum diferit. Aş aşeza actul comunicării pe un cu totul alt palier. Cum aşa? Ei bine, adevărata problemă cu care ne confruntăm, de câteva decenii, este superficialitatea în relaţiile interumane.
Datorită diversificării surselor de amuzament şi apariţiei unei mari varietăţi de noi activităţi, indivizii ajung să-şi dezvolte abilităţi diferite, să îmbrăţişeze concepte de viaţă totalmente opuse şi experimentează trăiri din cele mai diverse. Din acest motiv, acel prim -şi, teoretic, banal- contact cu necunoscutul aşezat pe scaunul de alături în compartimentul trenului, este atât de dificil de realizat. Nu mai există acele 5 teme universale care, odată abordate, să asigure accesul sigur înspre închegarea unei prietenii cu persoana de alături.

Perioada în care construirea de noi amiciţii e mult facilitată, este copilăria. Un munte de naivitate, lipsa de griji, absenţa suspiciunilor şi temerii de a fi respins vin în ajutorarea noastră. Însă, odată cu trecerea timpului, procesul devine mult mai greu, pentru că noi înşine construim o fortăreaţă greu de trecut pentru cei aflaţi în exterior şi, la rândul nostru, ne aşteptăm să dăm de acelaşi zid neprimitor în momentul în care avem tendinţa să ne apropiem de o altă fiinţă umană. De cele mai multe ori, din acest motiv, renunţăm chiar să o facem. Nu vi s-a întâmplat niciodată să observaţi în autobuz o persoană cu un zâmbet fermecător, cu acea carismă aparte care vă invită să interacţionaţi cu ea? Şi cu toate acestea, inhibaţi fiind, nu facem acel prim pas pentru a ne apropia şi a verifica veridicitatea instinctelor noastre. Datorită laşităţii, a instinctului de autoapărare şi a jenei (în situaţia în care nu ar decurge totul după cum ne-am dorit).

Comunicarea este doar arma cu care încercăm să combatem teama de singurătate şi izolarea anormală în care ne-am afundat. Dacă aceasta se realizează excesiv, în ultima perioadă, prin intermediul PC-ului, al internetului -sau chiar al unui simplu blog-, însă ea vine să ridice o serie de bariere aşezate între exponenţii societăţii, înseamnă că îşi face datoria şi este binevenită. Este dovada faptului că dorim şi încercăm din răsputeri să trecem peste anumite limitări şi bariere aşezate involuntar între noi. Este un pas înainte, înspre vindecare. Să sperăm că, într-un timp relativ scurt, vom învăţa să emitem opinii şi doleanţe, fără un efort colosal, chiar puşi faţă în faţă cu interlocutorul.

Aparent, azi a ieşit la suprafaţă latura mea optimistă şi încrezătoare în viitorul şi evoluţia umanităţii. Poate ar trebui să dorm ceva mai mult.

Dune

2006-05-24T10:31:00.000+03:00

Cartea care mi-a marcat perioada preadolescentină a fost, fără doar şi poate, Dune (F.Herbert). Deşi nu sunt o cititoare înrăită de SF-uri, am găsit în această lucrare o sursă nesfârşită de inspiraţie.
Datorită vârstei fragede în care mi-a căzut în mână, am trăit intens fiecare filă a acesteia, îndrăgostindu-mă pe rând de miticul Paul Atreides, mai apoi de Duncan Idaho. Am încercat să împrumut calităţile personajului feminin central, Chani; am pus în practică sfaturile din litania împotriva fricii -activitate uneori încununată cu succes... O perioadă îndelungată am utilizat, în cele mai diverse situaţii, o serie de termeni precum: distrai, licuriglob, sietch, melanj, înspre nedumerirea interlocutorilor şi, totodată, spre amuzamentul meu.
Cartea a născut în mine o serie de întrebari şi mi-a oferit, prin anumite pasaje, o altă viziune asupra lumii. Chiar şi după ataţia ani de la contactul cu această odisee herbertiană, resimt influenţa pe care a avut-o asupra mea.

Ei bine, am găsit recent un test nostim (a se observa mai jos rezultatul). Spre dezamăgirea mea, nu a ieşit tocmai ceea ce mi-aş fi dorit: aparent, nu Chani este personajul cu care mă identific, ci, mai degrabă, mama lui Paul.

You scored as Lady Jessica. You are the Lady Jessica. You can adapt to what life throws at you, and you are willing to break all the rules for the ones that you love.

Leto Atreides II

67%

Lady Jessica

67%

Alia Atreides

58%

Ghanima Atreides

58%

Irulan

58%

Duncan Idaho

58%

Paul Atreides

50%

Prince Farad?n

50%

Baron Harkonnen

33%

Chani

33%

created with QuizFarm.com

Testul (Which Dune character are you?) îl găsiţi aici.

Din nou, concert

2006-05-23T23:47:00.000+03:00

Clujul a declarat perioada 8 mai-6 iunie ca fiind luna studentului. E cea de-a 4-a ediţie (şi doar cea de-a doua la care am fost şi eu prezentă). Punctul culminant si mult aşteptat este, în fiecare an, concertul în aer liber. Sunt invitate trupe româneşti cu renume... pentru că merităm, după cum spunea o veche reclamă.
Bere Gratis şi Iris au vizitat Clujul cu această ocazie. Evident, s-a cântat live. Mihai, solistul formaţiei Bere Gratis, a încântat gloata de studenţi cu o voce de excepţie; Iris a făcut deja tradiţinoalul bis. Nimic ieşit din comun. Pur şi simplu un concert reuşit... un concert la care nu apărea de după fiecare tufiş câte un sectant dubios, dornic să te convertească la propria sa religie. Repertoriul celor de la Bere Gratis a inclus şi piesa Ce mişto, a cărei versuri nostime îţi rămân întipărite în minte chiar şi după ani buni în care a sărit din topul Atomic-ului.

Mi-am amintit în seara asta de chitara ce-mi zace în dulap, complet dezacordată. Nu am trecut niciodată de zdrăngănitul primelor note din Nothing else matters-ul celor de la Metallica. Da, se cheamă lipsă acută de talent.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Aparent, securitatea persoanei mele nu se află în top10-ul lunii mai. Şi asta pentru că, din nou, am reuşit să-mi găsesc un excelent mod de a-mi primejdui viaţa. Cu câteva zile în urmă, mi-am achiziţionat o pereche de role. Concluzia: în mai puţin de două săptămâni, există o posibilitate copleşitor de mare să ajung în spital. Cât pe ce să intru deja, frontal, într-o nevinovată maşină.

Hai, că ne calcă!

2006-05-20T17:39:00.000+03:00

Joi seara, pe la 10, dau sfoară-n ţară în speranţa că un bun samaritean îmi va împrumuta o lanternă. Evident, sunt nevoită să răspund zecilor de întrebări ce se vroiau a fi nostime, pentru ca, pe urmă, să mi se aducă scurt la cunoştinţă: Îmi pare rău, nu am lanternă. Nu, nu aveam de gând să dezgrop cadavre în cimitir şi nici să prestez magie neagră lângă un pârâu (pentru aşa ceva, mă mulţumesc cu lumina palidă a lunii). Şi totuşi, ce vroiam să fac cu lanterna? Să-mi luminez calea prin... pădure. Pentru ce o expediţie în pădure, la ora aceea? Uite-aşa, pentru că e mai palpitant. De fapt, răspunsul sincer ar fi: îmi propusesem să o fac mai din timp (pe lumina zilei), dar maşina trebuia reparată, iar activitatea s-a încheiat la o oră destul de târzie.
În cele din urmă, cu eforturi herculeene, reuşesc să fac rost de o lanternă şi, voioşi nevoie mare, pornim înspre pădurea Sf. Ion, aflată chiar la periferia Clujului. Săraca maşinuţă a avut de trecut peste "groape" şi "dâmbe" (vorba lu' Mişu) de ni s-a făcut şi nouă milă de ea.. Oricât de absurd ar părea, nu eram singurii nebuni ieşiţi la bântuit de păduri la acea oră. Am trecut pe lângă destule maşini parcate în apropierea şoselei şi am observat şi un mic foc de tabără plantat la vreun km de pădure.
Ajunşi la faţa locului, abandonăm maşina lângă şosea şi începem să urcăm printre tufişuri şi copaci, la palida lumină a lanternei de împrumut. Era frumos, mirosea a iarbă; din depărtare se auzea muzica din maşinile celor veniţi cu corturile. Am decis să luăm cale-ntoarsă abia în momentul în care terenul devenise prea abrupt pentru a permite un urcuş facil.
Îmi dorisem puţină descărcare a adrenalinei şi chiar am avut parte de aşa ceva: Şoseaua lângă care parcasem maşina era una nu foarte intens circulată. Mai ales la acea oră din noapte. Şi, ce idee genială se naşte în mine? Dacă aţi văzut filmul The Notebook, vă amintiţi cu siguranţă de cei doi îndrăgostiţi care se întind pe spate în mijlocul străzii şi privesc înspre stele, într-o completă uitare de sine. Din secunda în care am văzut acea scenă, am ştiut că trebuie s-o trăiesc şi eu. Exces de nebunie, dorinţă de depăşire a propriilor limite, nu ştiu exact ce-a fost. Cert este că am ştiut că a sosit momentul oportun!
Îmi iau inima-n dinţi şi mă întind pe spate, exact pe mijlocul străzii. După câteva secunde de nedumerire, Mihai se întinde, la fel de nesigur, lângă mine, pe şosea (note to myself: nebunia e molipsitoare). Se vedeau atât de frumos stelele pe cerul gri... însă nu am reuşit toată noaptea să cădem de acord care din ele este Steaua Polară. În momentul în care auzeam cum se apropia vreo maşină, sau vedeam o lumină în depărtare, ne ridicam şi fugeam. Apoi, după ce pericolul trecea, ne reluam locul. Deveneam din ce în ce mai curajoşi, însă. Stăteam tot mai mult timp aşa întinşi, chiar şi după ce apăreau farurile care anunţau apropierea unei maşini. Mă întreb şi acum câte înjurături am primit în seara aceea de la nefericiţii şoferi. Nu a oprit, însă, nici unul din ei să ne ureze ceva din inimă..poate era prea beznă să ne vadă... sau poate că nimeni nu are curajul să oprească în toiul nopţii la marginea pădurii.

Am făcut-o şi pe asta! Am adăugat un nou element în cutiuţa cu nebunii. Trăisem un sentiment de nemărginită împlinire în acea seară de joi, ştiind că, pentru un sfert de oră, mi-am înghiţit teama şi mi-am îndeplinit visul.
Oare ce mai urmează?

Înapoi la coadă

2006-05-15T14:02:00.000+03:00

M-am trezit dimineaţa în jurul orei 7, cu o nemărginită senzaţie de...lene. Cu toate acestea, m-am târât până în celălalt capăt al oraşului, pentru un laborator de LISP (Lost In Stupid Paranthesis, pentru cunoscători), un limbaj de programare care nu îmi este deloc pe plac. Din fericire, nota maximă obţinută acum 2 săptămâni la examenul practic, m-a determinat să pierd cu graţie timpul (2 ore), aruncând ochii peste diverse pagini de net, fără nici cea mai mică urmă de remuşcare.
Trecuse ceva timp de când mi-am depus actele pentru Studcard, astfel că, înarmată cu răbdare, am purces înspre sediul de unde, printr-un divin miracol, aş fi putut să-mi ridic chiar azi cardul. Coada era considerabilă în momentul în care am ajuns la faţa locului, însă am descoperit repede un cunoscut pe la mijlocul rândului... Evident, m-am alipit şi eu grupului lor. (Da, nesimţire curată! Nu faceţi ca mine).

Mai împrăştiată din fire, la un moment dat, mă trezesc ţinând în mâini un buletin, contractul de studiu pentru anul viitor şi alte hârţogării. Îl întorc pe amicul meu, să-i utilizez spatele pentru a completa foile şi rog domnişoara din stânga să se ţină de alte nimicuri ce le aveam asupra mea. Făceam o adevărată acrobaţie (asta, evident, în mijlocul îmbulzelii), în momentul în care un necunoscut îmi întinde cavalereşte mapa sa, pentru a completa formularele pe suprafaţa acesteia. Bineînţeles, la cât de căscată eram, nu mai reţin dacă am apucat să mulţumesc cuiva din jur pentru ajutorarea "împrăştiatei", dar o fac pe această cale.

Toate acestea pentru ca, după ce termin eu de scris, să observ la mai puţin de 2 metri în dreapta, o masă liberă cu scaunele aferente, poziţionată strategic în scopul de a fi utilizată în asemenea împrejurări. Deh, asta este...

După 10 minute, ajunge şi la noi, de undeva din faţă, un zvon cum că au fost afişate nişte liste demne de a-ţi arunca privirea peste ele. Mă deplasez înspre locul indicat şi.. peste ce mi se preling ochii? Două liste alăturate, purtând mândre următoarele titluri: Carduri fără pin, respectiv Pinuri fără card. Creierul meu odihnit a atribuit în câteva milisecunde o interpretare cel puţin haioasă textului, fiindu-mi necesare minute bune până să îmi potolesc râsul. În cele din urmă (cu ochii încă înlăcrimaţi din cauza râsului sănătos), îl întreb pe nenea care stătea postat lângă birou: Fiind între persoanele cu card, dar fără PIN, am venit degeaba, nu? Evident, raspuns afirmativ: Da. Veniti, vă rog, miercuri.

Am zâmbit tot drumul înspre casă, amintindu-mi de cele două titluri geniale (dacă doar în urechile mele sună atât de ilar, cu siguranţă de vină e oboseala acumulată în ultimele zile). Abia după un timp mi-am dat seama că puteam să ies din impas cu doar un strop de imaginaţie: Mie daţi-mi numai cardul şi păstraţi dumneavoastră PIN-ul! De ce? Pentru că aveam de gând să utilizez cardul doar în scopul achiziţionării abonamentului gratuit la RATUC, iar pentru asta nu am nevoie de nici un PIN.

Perspectivă cromatică

2006-05-10T03:51:00.000+03:00

În cele din urmă, metamorfoza s-a produs. Imaginea reflectată în oglindă îmi dezvăluie o roşcată fericită, ce şi-a satisfăcut un nou moft: o podoabă capilară de un roşu turbat.

Bănuiesc că fiecare femeie simte, în anumite perioade, nevoia acută a unei mici transformări. Iar dacă aceasta presupune schimbarea culorii părului, sau înnoirea garderobei, de ce nu? E mereu binevenită o reîmprospătare a propriei imagini. În special, dacă aceasta va genera o bună dispozitie şi amplificarea încrederii în forţele proprii.

Azi, în drum spre facultate -da, mai trebuie să fac şi act de prezenţă la unele cursuri- am remarcat priviri curioase aţintite asupra mea, sau, mai degrabă, asupra culorii ieşite din comun a părului meu. Se pare că am ieşit puţin din conul de umbră. Nu sunt genul de om căruia îi place ca privirile indiscrete ale trecătorilor să stăruie asupra sa preţ de mai multe secunde, dar mi-am asumat voluntar acest nou stil şi am de gând să-l port cu... capul sus şi părul roşcat.

Seara am decis să-mi duc noua coafură la plimbărică, şi, într-un final, la cinema. Am vizionat în compania lui Cosmin (şi a părului roşu-turbat), un film cu Tom Cruise. Obişnuitul film de acţiune ce înglobează conspiraţii murdare, agenţi sub acoperire, un supererou înarmat până-n dinţi care lichidează tot ce mişcă şi salvează viaţa partenerei, cu care, probabil, va trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Umorul morbid al lui Cosmin a generat următorul dialog -purtat evident în surdină, pentru a nu deranja vecinii aşezaţi pe scaunele din apropiere:
El: Pariu pe 5 mii că fata moare!

Eu: Nu are voie să moară...

(peste câteva minute)

El: Pe 10 mii că a murit!

Eu: Nuuu.. (cu o voce sugrumată, căci trăiam intens momentul)

Şi, ca orice film de acest gen, a respectat întocmai tiparul, oferindu-mi şansa de a câştiga toate pariurile. Doar mizasem la sigur: supravieţuirea personajelor principale! Nu sunt adepta riscurilor inutile.

Cred că e timpul să duc roşeaţa de păr la culcare. Ceasul monitorului mă anunţă că s-a facut destul de târziu.

Un altfel de concert

2006-05-07T00:39:00.000+03:00

Treceam azi, pe la 6, pe lângă Piaţa M. Viteazul şi am observat o scenă amplasată chiar în faţa statuii. Tobe, chitări, instalaţii de sonorizare. Clar, se pune de-un concert, îmi zic. Nu am reuşit să aflu până la 7:30 ce urma să se întâmple acolo; fiind atât de puţin mediatizat evenimentul, îmi imaginam că vor apărea nişte formaţii necunoscute, dar cu înfocată dorinţă de afirmare. Neavând altceva mai interesant de făcut, mi-am propus să văd despre ce e vorba. Îmi era dor de un concert în aer liber!

Nu prea s-au anunţat doritori, astfel încât am plecat singurică.. Ba nu!, eram în plăcuta companie a unei Cola de jumate şi a unui Pall Mall Ultra Lights (publicitate mascată!! -ar trebui să mi se ofere reducere la produsele astea, de-acum încolo). În momentul în care am ajuns la faţa locului, am observat că se strânseseră vreo 50 de oameni, poate chiar mai mulţi. În câteva secunde, mi s-a relevat şi natura evenimentului aflat în derulare. Era un miniconcert al unei secte religioase.

Câţiva tinerei cântau melodii despre credinţă, Iisus, Dumnezeu... Nefiind o persoană extrem de religioasă, am fost oarecum dezamăgită. Dar aveau o voce plăcuta soliştii, deci am rămas pe poziţii. Mulţi purtau tricouri albe cu inscripţia: "Cu Dumnezeu totul este posibil"; aşa o fi. Unii dintre cei prezenţi intraseră parcă în transă, dansau cu braţele ridicate înspre cer, păreau fericiţi şi, per total, se crease o atmosferă destul de plăcută. Elementul straniu era un domn îmbrăcat la costum, ce se cocoţase pe scenă alături de cântăreţi, aparent -sper- puţin pilit, care stropea cu apă minerală dintr-un flaconaş pe cei aflaţi foarte aproape de scenă. Nu am înţeles ce simboliza gestul respectiv, mă îndoiesc că ar fi fost apă sfinţită...dar, cine ştie?

Într-un sfert de oră, concertul se terminase. Stăteam încă pe bancă în momentul în care a venit înspre mine o blondă drăguţă, Andrada, care m-a abordat şi mi-a explicat cam despre ce fusese vorba. Aparent, erau un grup -mă rog, o sectă- care realizează diverse întruniri săptămânale unde se discută despre Dumnezeu, se cântă, se spun rugăciuni şi, ocazional, când bugetul le permite, au loc şi asemenea manifestări în aer liber. Prezentarea domnişoarei a avut parte de destul feed-back, însă nu a reuşit să mă convingă de adevărul poveştilor despre tămăduirile miraculoase ale Domnului, nici nu am primit o explicaţie plauzibilă a motivului pentru care fumatul ar fi un păcat... M-am abţinut însă eroic să aprind ţigara în prezenţa ei!

Concluzia pe care am tras-o în seara aceasta e că, dacă şi în biserici s-ar derula totul după nişte reguli mai puţin stricte, dacă ar cânta şi încânta cineva mulţimea adunată şi toţi ar avea posibilitatea de a se manifesta mai liber (să îngenuncheze, să danseze, să se roage, să râdă, să glumească, sa fie fericiţi sau trişti, după cum le pofteşte inima)..probabil aş mai intra şi eu din când în când într-o Casă a Domnului.

Transformări

2006-05-01T17:47:00.000+03:00

1. Transformări ce au avut loc:

¤ M-am tuns. Drept urmare, îmi plimb toată ziua degetele prin păr, aranjându-mi şuviţele rebele.

¤ Un prieten refuză să mai comunice cu mine, deşi nu avusese loc o ceartă între noi, în prealabil.

¤ Un alt prieten a decis că e momentul eradicării unor bariere şi iniţierii unei conversaţii mai intense, utilizând noi mijloace de comunicare, străine schimbului de idei pe care-l avusesem până nu demult.

¤ A venit vacanţa. A trecut vacanţa. Au reînceput cursurile.

¤ Cantitatea de haine pe care o purtam a scăzut ~~direct~~ invers proporţional cu temperatura, aflată într-o continuă ascensiune. În sfârşit, pot să mă ascund în voie după ochelarii de soare maronii.

¤ Am realizat că majoritatea bărbaţilor sunt nişte copii. Şi trebuie trataţi ca atare.

2. Transformări ce vor avea (sau ar trebui sa aibă) loc:

¤ Cu paşi iuţi, se apropie şi sesiunea de vară. Ar trebui să mai deschid şi câte o carte din când în când, în toiul plictisului cotidian.

¤ Mă voi vopsi. Roşcată! Doar câteva şuviţe poziţionate strategic! (ideea genială a luat naştere ieri seara şi va deceda, probabil la fel de curând, înainte să mă decid asupra nuanţei pe care mi-o doresc...sau, cine ştie?!)

¤ Nu am apucat niciodată să citesc Biblia. Vreau ca cel târziu în timpul vacanţei de vară să pot să dovedesc falsitatea enunţului anterior. Ca urmare, ar trebui să fiu capabilă de a emite o serie de argumente şi a susţine, la un nivel înalt, o conversaţie cu tematică religioasă.

¤ Va trebui să mă obişnuiesc cu gândul că majoritatea bărbaţilor sunt nişte copii, având comportamentul caracteristic al piciului ce n-a depăşit încă vârsta de 9 anişori.

Delir oniric

2006-04-27T13:08:00.000+03:00

Am încercat de nenumărate ori, însă fără sorţi de izbândă, să mă trezesc din vis. Un vis ce pare să se continue la nesfârşit şi care mă secătuieşte de viaţă. Am visat ani de-a rândul şi continui s-o fac. Am realizat că viaţa pe care o trăiesc, de fapt, nu este a mea...nu este a nimănui. Trăiesc scenarii pe care mi le creez neîncetat din dorinţa de a fi personajul principal al unei scene puternic luminate.
O clipă de tăcere. Mă opresc în loc preţ de câteva secunde efemere pentru a analiza toate căile şi opţiunile ce mi se relevă. Mă agăţ apoi, ca de nişte mici rămurele, de oportunităţile ce-mi par a fi favorabile. Înaintez. În pumn am strâns tot mai multe şi mai multe rămurele. De fiecare dată însă, cu o ciclicitate devastantă, acestea se metamorfozează brusc în biciuri care vin să mă pedepsească pentru simplul fapt că din nou mi-am dorit prea mult, mai mult decât meritam, probabil.
Îmi recunosc şi asum de fiecare dată greşeala. Îngenunchez şi aştept ca furtuna să vină şi să nimicească din nou tot ce am reuşit să construiesc împrejurul meu. Nu mai rămân în picioare nici zidurile solide ce mi-au înconjurat fiinţa, pentru a mi-o proteja şi ascunde de grotescul Exterior. Dar niciodată, se pare, nu am reuşit să învăţ din greşelile trecutului. Odată ce rănile se vindecă, nelăsând în urmă decât vagi cicatrici, deseori camuflate într-un zâmbet forţat -totul se reia. Din nou visul! Mereu alte personaje, alte scenarii vin să mă bântuie. Mereu un joc nebun. Pare că totul se constituie într-un film al unui regizor dement şi neobosit.
Moartea.. nu, nu e o soluţie. Este doar o altă goană înspre necunoscut. Nu e un sfârşit, e doar un nou inceput, o renaştere într-un alt plan ontologic. Nu este răspunsul, ci doar o nouă întrebare. Să guşti din cupa nemuririi -cea mai aspră pedeapsă dintre toate, asumarea celei mai grele poveri ce pot să zacă pe umerii unui suflet dezumanizat.
Uneori, mă zbat pentru a reuşi să-mi recapăt controlul asupra mea, asupra simţurilor mele...să reînvii contactul cu realul. Am nevoie de nenumăraţi stimuli pentru a scăpa din mrejele visului; dar acesta triumfă mereu..
Mi-am ascuns din nou chipul după acele măşti ce le-am crezut demult uitate. Veştminte ponosite vin să-mi povestească necontenit despre un îndepărtat şi nemilos trecut, ce-l crezusem un timp aparţinând altcuiva. Nu vreau să mai visez! Şi totuşi, nu mă pot împotrivi tentaţiei abisului ce s-a deschis înainte-mi. Încep să alunec înspre cer.
Nimic nu poate să-mi indice direcţia corectă pentru a scăpa din labirintul unor false imagini ce se înlănţuie în faţa ochilor mei într-o horă nebună. Poate va fi în curând prea târziu şi un nou vis se va naşte. Un vis al cărui personaj principal voi fi tot eu. Invariabil, şi acest sfârşit va fi unul tragic, unul sfâşietor. Mii de gânduri şi idei izolate stau ascunse în ungherele labirintului şi mă privesc ca pe o victimă neajutorată; unele mă cheamă cu un glas blajin, altele îmi adresează rugăminţi fierbinţi. Ahh, sunt chiar gândurile şi ideile mele! S-au furişat şi au fugit din trupul meu! Simt că mă prăbuşesc pe pardoseala rece şi sunt golită de sentimente, emoţii, idei, simţuri. Toate m-au părăsit şi acum îmi aruncă priviri curioase din nenumăratele cotloane ale labirintului. Unele vor să revină, să-şi reia locul în corpul care mi se răceşte pe măsură ce secundele trec...altele, eliberate parcă de sub ghearele tiraniei, rânjesc cu un aer superior. Ştiu că ele nu se vor reîntoarce la mine- nu de bunăvoie. Încerc să mă trezesc, dar sunt paralizată acolo jos...goală pe dinăuntru. Sunt un Pustiu, un Nimic. Am devenit un centru vid al Labirintului, al Universului meu restrâns, un spaţiu în care Eul meu a evadat, divizându-se în mii de fragmenţele. Cu o ultimă sforţare, realizez că Labirintul sunt eu. A devenit eu încă din primele momente în care am început să mă pierd pe mine însămi, când bucăţelele au început, una câte una, să se detaşeze de mine...
Mi-e cald. Mă trezesc dintr-o amorţeală profundă, în faţa unei uşi albe. Clinchetul cheilor din mâna stângă au darul de a mă face să acţionez: încerc să deschid uşa din faţa mea cu fiecare cheiţă, pe rând. Niciuna nu pare să se potrivească. Pe măsură ce tot mai puţine chei rămân să-mi promită adevărul ce se ascunde după uşă, un nou val de căldura mă cuprinde, iar abisul revine să mă bântuie, să mă cheme înspre el. Un nou vis se naşte...

Acasă

2006-04-24T18:56:00.000+03:00

Mai mult ca niciodată, sentimentul neapartenenţei la acel unic loc numit acasă se adânceşte în mine. Un acasă care ar trebui să trezească în lăuntrul meu un dor fierbinte, un refugiu echivalent spaţiului în care să găsesc mereu pacea interioară şi... absolut nimic nou sau tulburător, nimic neexplorat...un loc în care să mă redescopăr în permanenţă după o rătăcire în Exterior, un teritoriu în care să pot mereu să mă adăpostesc de furtunile ce au venit să-mi devasteze viaţa....

¤¤¤¤¤¤

Am părăsit abia sâmbătă Clujul şi deja a început să mi se acrească de orăşelul ăsta nenorocit.. Satu Mare. E o parte a ţării în care mi-am trăit o bună parte din viaţă, am terminat un liceu şi unde am îngropat cu greu nişte amintitri ce vin şi acum să mă bântuie în momentele de slăbiciune. Nu există absolut nici un lucru care să mă lege de acest oraş, în afara parinţilor mei. Nici un locşor cu o anumită semnificaţie mai profundă, nici o amintire extrem de plăcută (care se vrea a fi rememorată)... nimic. A rămas doar "oraşul alor mei".

Şi, realizând acest lucru, am ajuns la concluzia că am nevoie, cât de repede, de un loc numit acasă. Mă simt relativ bine în orăşelul de adopţie -Cluj- iar momentele în care sunt nevoită să-l părăsesc pentru o scurtă perioadă, chiar le resimt ca pe o uşoară formă de exil... însă acasă este încă un termen mult prea puternic pentru a i-l putea atribui.

Mă întreb în ce parte a ţării sau a lumii mă va găsi anul 2015. Poate Cluj, poate frumosul Iaşi (oraşul meu natal), sau -cine ştie?- poate chiar Bucureştiul, pentru care am făcut o pasiune în timpul recentei mele vizite (e posibil ca mare parte din vină să aparţină ghidului excepţional, care s-a îngrijit să-mi dezvăluie doar latura atractivă a Micului Paris...)

Adevărul e că nu mă simt nicăieri ca un străin; mă regăsesc destul de repede în cele mai diverse locuri şi situaţii. Nu sufăr de dor de casa sau dor de familie... nu mă îngrozeşte ideea schimbării.. Aş putea să las totul în urmă şi s-o iau de la capăt, oricât de departe ar trebui să plec...Dar, pentru că fiecare lucru trebuie să aibă şi o parte mai puţin bună, faptul că nu am reuşit până acum să mă ataşez suficient de mult de un anumit loc, mă pune în situaţia de a resimţi lipsa acelui teritoriu sacru pe care toţi îl numesc acasă. Şi DA, am nevoie uneori să simt că sunt acasă..

Campanie anti-violenţă

2006-04-21T15:56:00.000+03:00

5 argumente în favoarea obţinerii permisului de port-armă
1. În autobuz: mă ridic de pe scaun încercând să ofer locul unui octagenar (ca un civilizat membru al societăţii). Nobila-mi iniţiativă se soldează cu un refuz, pe motiv că dumnealui va coborâ la staţia imediat următoare. Prin urmare, îmi reiau locul şi... aud cum, în spatele meu, două cucoane îşi şuşotesc: "Uite şi la bătrânelul ăla, săracu' nu poate să stea jos că tineretu' din ziua de azi, dom'le..." şi aşa mai departe. Aparent, doamnele au binevoit să tragă concluzii pripite fără să asiste la întregul eveniment...
2. Acum o săptămână, am stat la un rând timp de mai bine de două ore... Dacă aş fi avut, însă, un pistol în dotare aş fi părut probabil ceva mai grăbită decât restul participanţilor la coada infernală.
3. Ca tot omul, îmi spăl şi eu geamurile apartamentului în care locuiesc în chirie. (Etajul 1, ferestre larg deschise, eu trebăluind de zor.) Un poliţist împreună cu un alt dobitoc se postează în faţa blocului, în dreptul ferestrelor mele şi încep să facă diverse observaţii mai mult sau mai puţin decente... "NU! Nu vă spăl şi vouă geamurile; nu fac pauză de spălat geamuri pentru a vă însoţi la un suc; nu..." În silă mi-am terminat treaba şi am încercat să ignor în tot acest timp discuţia lor. Dacă...
4. Nu mă deplasez des cu taxiul. Ba chiar foarte rar. Însă nu ştiu cum se face că, aproape de fiecare dată, taximetristul meu ascultă manele... numai mie mi se întâmplă asta?
5. Un mic accesoriu cochet:

Deloc uşor de obţinut un asemenea permis, după cum putem observa aici. Dar este atât de tentant uneori..

Neputinţă

2006-04-18T09:37:00.000+03:00

Îmi spunea cineva odata: "Dacă îţi doreşti cu adevărat, poţi să muţi şi munţii din loc". Ei bine, este doar o afirmaţie pompoasă, iar sâmburele de adevăr care sălăşluieşte în acest enunţ nu e suficient de consistent pentru a-i da crezare. Oare este doar o propagandă creată de adulţi pentru copilaşii care vor să devină astronauţi, balerine şi medici, pentru a-i determina să urmeze calea studiului cu multă sârguinţă? Sau este dorinţa şi speranţa ce se naşte în sufletul muritorului de rând care simte o nevoie arzătoare de a-şi depăşi limitele şi, mai apoi, de a fi răsplătit pentru sârguinţa sa? G. Liiceanu expunea în studiul Tragicul o idee de o simplitate desăvârşită, dar care ascunde, fără îndoială, una dintre temerile noastre primordiale: dacă nu îţi depăşeşti limitele nu eşti om, dacă ţi le depăşeşti vei fi pedepsit.

Şi aici intervine un sentiment de profundă neputinţă. O neputinţă crudă, nemiloasă, ce-ţi lasă un gust amar şi cicatrici permanente. Suntem proiectaţi în propriul nostru abis cu o viteză uluitoare şi singurele arme ce ne rămân pentru a lupta împotriva Întunericului sunt conştiinţa şi ...resemnarea. Nu ne rămâne decât să îngropăm visul şi speranţa, să privim către alte orizonturi, puţin mai apropiate, mai tangibile.

***

Am observat cum un simplu gest nevinovat poate să-ţi schimbe întreaga perspectivă asupra vieţii, un simplu "Da" pierdut în neant are puterea de a trezi mii de alte gânduri şi speranţe; tot astfel, o banală strângere de mână ar putea să năruiască toate visurile şi năzuinţele ce s-au acumulat de-a lungul anilor în lăuntrul fiinţei tale.

Şi dacă acceptăm această idee, că omul este, prin excelenţă, o fiinţă aflată într-o permanentă schimbare... cum putem oare să contiunăm să luptăm pentru o cauză ce poate mâine va fi doar "cauza de ieri"? Dacă, prin absurd, vom ajunge să trăim o clipă de glorie, atingându-ne scopul propus, cine ar putea să ne garanteze că vom atinge totodată Fericirea? Ei bine, nu este nici pe departe atât de simplu. Fericirea permanentă şi absolută este un ideal înspre care tindem cu toţii, dar nimeni -absolut nimeni- nu va reuşi să ajungă în proximitatea ei. Şi, conştienţi fiind de acest fapt, ce ne face totuşi să sperăm în continuare? Poate un exacerbat sadism.. sau o fi doar plăcerea jocului? Jocul de-a viaţa.

Scrisoare pentru... tine

2006-04-14T14:09:00.000+03:00

Mă iubeşti? Hai, spune-mi atât de frumos cum numai tu ai putea s-o spui. Nu vreau doar un zâmbet firav şi trecător pe buzele-ţi atât de dulci... Uite, acum vreau să mă minţi frumos! De ce ţi-e greu să îmi adresezi cele două cuvinte care m-ar putea tămădui de dor şi suferinţă? Spune-mi că mă iubeşti. Te rog...

Dacă mi-ai cere, eu ţi-aş striga în fiecare dimineaţă de la fereastră, chiar înainte ca soarele să se reverse asupra lumii, faptul că te iubesc mai mult decât aş putea vreodată să-ţi descriu în cuvinte... iar tu vei şti că este aşa. Vorbele îmi vor fi purtate de vânt şi îşi vor găsi mereu calea înspre tine; ecoul strigătului meu nu se va stinge niciodată, va supravieţui atâta timp cât tu îi vei oferi viaţă...
Îmi voi decupa inimioare din tricoul acela de un roşu aprins, sângeriu, şi ţi le voi oferi în dar; îmi voi tăia o şuviţă de păr şi ţi-o voi pune în palmă în semn de recunoştinţă că exişti şi că respiri alături de mine. Hai, spune-mi că mă iubeşti. Nu-i aşa că mă iubeşti?..
E greu. Ştiu. Şi tocmai de aceea, nu îţi cer să mi-o spui în fiecare zi, nici măcar nu trebuie să pari convingător! Spune-mi măcar o dată şi îmi vei dărui o veşnicie de fericire.
Bineee, văd că nu te-am mulţumit cu rugămintea mea. Este încă mult prea mult. Atunci, ce ar fi să mă minţi frumos, să îmi şopteşti la ureche, astfel încât doar eu să aud... doar două cuvinte, atât îţi cer! Iar secretul tău va rămâne mereu ascuns, mereu păstrat cu sfinţenie într-un colţişor al fiinţei mele.
Hai, spune-mi că mă iubeşti!

Sick-Cinema

2006-04-11T00:17:00.000+03:00

Acum câteva zile am observat un afiş amplasat ostentativ în centrul oraşului: Legături bolnăvicioase, unul din rolurile principale fiind jucat de vocalistul trupei Vama Veche.

Cum a fost? Ei bine, titlul este mai mult decât sugestiv.

Aşezaţi voioşi pe scaunele destul de confortabile ale cinematografului Republica, în zgomotul molfăiturilor de chips-uri şi popcorn, suntem întâmpinaţi de o scenă semi-erotică: un el şi o ea, descoperindu-se suav, prin mângâieri tandre.

Eu ţi-am alergat prin vene,

Ţi-am suflat cu dor pe gene.

Eu ţi-am upgradat sărutul,

Ţi-am iubit necunoscutul...
Pe neaşteptate, tot acea ea (Chichi) se îndrăgosteşte de o altă ea (Alexandra); nimic ieşit din comun până în acest moment. Mai surprinzător este momentul în care suntem nevoiţi să realizăm că cei doi iubiţi pe care i-am îndrăgit încă din primele câteva secunde ale filmului, sunt înrudiţi -sunt frate şi soră.

Am fost zmeul tău mereu,

Să mă ţii în vânt nu-i greu.

N-ai ştiut să tragi de sfori,

Am căzut de mii de ori.

...Trebuie să zbooor!

Astfel, cei trei tineri îşi trăiesc propria dramă, un zbucium interior de o nuanţă aproape grotească, în anumite momente. Suntem oare în măsură să-i condamnăm? Nu. Fiecare are dreptul de a-şi căuta şi găsi fericirea în locuri nebănuite sau chiar interzise de către o societate cu viziuni prea înguste...

Să fac dragoste cu ploaia, să fac dragoste cu vantul,

Să fac dragoste cu cerul, să mă-ntind pe tot pământul!

Stelele-s pistruii nopţii, luna-i amintirea zilei,

Norii sunt cearşeaf pe soare, ei mă vor uita de tine..

Punctul culminant, replica genială a lui Sandu (Tudorel Chirilă, al nostru) este puţin cam puternică pentru a o putea reda fără să cenzurez 80% din cuvintele acestuia, astfel încât las doritorii să urmărească filmul cu atenţie.

Liniştea va curge-n mine..

Doamna Mihaela Rădulescu apare într-un moment încărcat de tensiune, iar cuvintele acesteia vin să ne descreţească puţin frunţile, prin ilarul situaţiei. De asemenea, îl puteţi recunoaşte pe fostul component al formaţiei La Familia, în calitate de mândru taximetrist.
Un lucru curios: filmul a fost dedicat bunicii L... No comment.

Concluzia ce se vroia trasă: Măcar în filme taximetriştii ascultă şi altceva decât manele -în cazul de faţă, o piesă a formaţiei Vama Veche. Ahh, şi încă ceva..vreau şi eu o brăţară asemănătoare cu cea pe care o purta Chichi!

Frânturi nesfârşite de egoism

2006-04-06T17:17:00.000+03:00

Stăteam frustrată pe marginea patului atunci când tata a intrat in cameră. Vroia să îi vorbesc despre mine, despre tristeţea mea. Încerca să mă ajute să trec peste evenimentele ce se derulaseră în ziua respectivă. Îmi cunoştea tulburarea şi dorea să îmi aline puţin durerea.

Deşi au trecut câţiva ani buni de atunci -aproape 5- îmi aduc atât de bine aminte expresia feţei lui când i-am replicat: "Eşti egoist. Încerci să mă ajuţi doar pentru a te asigura de faptul că îţi îndeplineşti îndatoririle paternale. Ştiind că ai venit să-mi vorbeşti, vei putea să dormi mai liniştit în noaptea asta, scăpând de senzaţia apăsătoare că acum ai dat greş ca Tată." Evident, am primit răspunsul standard: "O fac pentru că eşti fiica mea şi te iubesc." Pornise deja către uşă, fugind de conversaţie -evident jignit de afirmaţia ce-o făcusem-, moment în care eu am încercat să-i explic ceea ce mi se părea atât de evident: cu toţii iubim, dar esenţa sentimentelor noastre nu vine din vreo pornire lăuntrică înălţătoare, ci este doar rodul egoismului nemărginit care sălăşluieşte în noi. Iubim deoarece dorim să fim iubiţi la rândul nostru; ii ajutăm pe cei din jur pentru ca în momentul în care vom avea nevoie la rândul nostru, să primim un braţ salvator de la cei în cauză; ne străduim să simţim compasiune pentru unul din semenii noştri deoarece avem adânc înrădăcinat în noi gândul că aşa trebuie şi e normal să simtă orice fiinţă umană ce posedă un suflet. Toate acestea sunt o încercare permanentă de a ne mântui pe noi înşine.

Am descoperit faptul că sunt egoistă încă din copilărie. Am sesizat egoismul mai mult sau mai puţin făţiş al tuturor persoanelor ce mă înconjoară. Este un sentiment primordial, ceva ce ne va ghida mereu în viaţă; toate celelalte sentimente se vor subordona ei şi vor fi în permanenţă dominate de aceasta.

O fi într-adevăr aşa? De cele mai multe ori, da. Există totuşi unele momente de rătăcire în care ne uităm într-un colţişor al fiinţei noastre şi trăim doar pentru..acel cineva, ne contopim în dorinţele sale şi venerăm fiecare părticică a fiinţei lui. Sunt doar scurte secunde dulci acestea, răsfirate apoi în neant de egoismul ce se descătuşează şi învie subit în noi cu o viteză uluitoare.

Am fost crudă în acea zi, am acţionat necugetat expunându-mi părerea atât de puţin pertinentă. Iar simplul fapt că nu am primit nici o replică, în afară de părăsirea instantanee a încăperii de către tatăl meu, a fost o confirmare tacită a faptului că l-am pus pe gânduri.. "poate chiar are dreptate, o făceam în primul rând pentru liniştea mea sufletească".

Studcard

2006-04-04T19:29:00.000+03:00

Iată o iniţiativă pe care studenţii clujeni o îmbrăţişează cu entuziasm! Este vorba, nici mai mult nici mai puţin, despre un card ce atestă faptul că urmăm cursurile unei anumite facultăţi clujene, fapt ce aduce cu sine o serie de reduceri de preţ în diverse magazine, restaurante, cluburi, teatre. Nu este vorba despre o minimalizare spectaculoasă a preţurilor, căci avem de-a face, în general, cu reduceri de 10%.. însă aşa e tot studentul: când are ocazia să introducă în buzunar cu două pachete de ţigări în plus pe lună, nu se supără chiar deloc.
Cea mai îmbucurătoare veste ne vine de la RATUC (Regia Autonomă de Transport Urban Călători), care oferă gratuitate (studenţilor bugetari) pe două linii...Ceea ce îmi aduce aminte de importanta descoperire pe care am făcut-o chiar azi.
Dar, mai întâi, simt nevoia să fac o mică paranteză. Pentru cei care sunt familiarizaţi cu mijloacele de transport în comun clujene, nu este o noutate faptul că o călătorie cu autobuzul implică mult mai mult decât simpla deplasare din locaţia X înspre locaţia Y; este o adevărată aventură, implicând totodată o iminentă descărcare a adrenalinei. Nu, nu este vorba despre aglomeraţia insuportabilă, despre faptul că domnul burtos, care a consumat în prealabil cantităţi industriale de bere, îşi postează foarte confortabil talpa piciorului peste pantofii tăi, nici despre ghionturile deloc discrete primite de la bătrânii care dau o luptă crâncenă pentru a ajunge cât de curând înspre singurul loc rămas neocupat, în cealaltă extremitate a autobuzului. Mă refer acum la vitezele supersonice cu care se deplasează şoferii, instruiţi parcă în cadrul forţelor speciale de intervenţie... sau poate sunt doar fani înrăiţi ai filmului Cursa Infernală (vi-i mai amintiţi în rolurile principale pe Sandra Bullock şi Keanu Reeves). Problema apare atunci când vitezei exagerate îi urmează, inevitabil, şi frânele bruşte, capabile să te propulseze din fundul autobuzului direct în geamul aflat în spatele şoferului nărăvaş -noroc cu aceste despărţitoare, căci altfel jumătate din paşnicii călători ar ajunge să călărească scaunul şoferului cu mult înainte de a ajunge la destinaţie.
Ei bine, azi am avut parte de o mică "revelaţie". Autobuzul cu care circulam s-a oprit în dreptul unui al doilea, în faţa unei intersecţii semaforizate. Întâmplător, mi-am aruncat privirea înspre şoferul autobuzului alăturat, aflat la vreo 3 metri de mine. Nu mică îmi fu mirarea când îl observ pe acesta totalmente scufundat în lecturarea...... unei reviste Playboy!! Acum sincer, nu am nimic cu cei care în timpul condusului mai răspund la un telefon mobil, află dintr-un articolaş sportiv un scor al meciului Steaua-Rapid (în timpul staţionării în faţa unui semafor)... dar chiar aşa?! Îmi pare rău doar pentru faptul că nu am avut ocazia să imortalizez momentul, neavând la îndemână un aparat foto. Poate data viitoare!
Revenind asupra tematicii iniţiale, dar păstrând firul ideilor, studenţii odată intraţi in posesia Studcard-ului vor avea reduceri şi într-un anumit.. Sex Shop. Îmi şi imaginez o domnişoară încântată, dând buzna şi cerând mândră: "O pereche de cătuşe aurii, vă rog.. am reducere de 10%, poftiţi cardul".
În concluzie, hai să ne înarmăm cu carnetele de student şi buletinul şi să ne deplasăm cu cea mai mare grabă să achiziţionăm cardul-minune.

Foarte puţin expusă

2006-04-03T17:31:00.000+03:00

Trăim într-o lume în care comunicarea parcă nu mai cunoaşte bariere; pânza inteligenţei artificiale a inţesat aproape orice colţişor ascuns al Planetei Albastre; internetul a devenit, în ultimii ani, mult mai mult decât un simplu moft... a devenit parte importantă a vieţii de zi cu zi a oricărui individ... Nu ne mai mirăm atunci când badea Ion iese fuga-fuguţa în ogradă şi-i strigă nevestei: "Nah, hai că ne-o scris un mail Gică.. şi are acolo şi o poză cu Petrişor.."

Oamenii s-au adaptat repede noilor condiţii de mediu: a apărut o excrescenţă ciudată a mâinii drepte, care poate fi remarcată sub diverse forme şi culori.. -nelipsitul telefon mobil. Oare mai avem un loc numai al nostru, sau măcar timpul necesar să ne retragem într-o aparentă izolare de tot ceea ce înseamna Exterior, şi să comunicăm cu noi înşine? E o întrebare retorică. De fapt, cine mai are nevoie doar de propriile gânduri şi păreri? Lumea pare să aibă un exacerbat simţ exhibiţionistic.. mii de pagini de internet umplute cu poze ale diverşilor useri ce abia aşteaptă să fie remarcaţi, să-şi expună gândurile, părerile, impresiile, aşteptând încordaţi un feedback de la.. oricine e dispus să-şi piardă vremea cu nesfârşite incursiuni în vieţile altora. Avem nevoie să fim băgaţi în seamă şi aprobaţi iar una din modalităţi se pare că a devenit tocmai această expunere în faţa publicului larg. Primim un comentariu ce aduce prea puţin cu un compliment? Nici o problemă, se şterge; suntem apreciaţi, ridicaţi în slăvi de către utilizatorul X?..Perfect: ţintă ochită şi misiune îndeplinită!

Nu mă aştept să-mi invadeze nimeni intimitatea aici. Voi fi tăcută atunci când voi simţi nevoia; îmi voi enunţa doleanţele si părerile atunci când ele vor fi atât de pertinente încât să îmi pot permite să le demasc. Este un loc numai al meu, un loc în care îmi asum responsabilitatea şi dreptul de a mă pronunţa (sau nu) după pofta inimii. E un refugiu în neant.. sau un strigăt de ajutor. Dar ajutorul nu va veni decât din lăuntrul meu iar experienţa aceasta nouă mă va întări, la fel ca orice altă acţiune pe care am întrepins-o până acum.